Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

Resursele strategice ale României. Doctrina GazPutin
De la bătălia pentru gaze la bătălia pentru gazoducte

Economistul nr. 9, 17 martie 2014

Resursele strategice ale României. Doctrina GazPutin De la bătălia pentru gaze la bătălia pentru gazoducte

Pe un ger năprasnic demn de scrierile despre iernile siberiene, într-o zi de sfârșit de ianuarie, câțiva tineri rebegiți de frig se postaseră în fața comandamentului militar rusesc din Tbilisi, cu pancarte pe care era scris, pe un singur rând, cu majuscule: „MR. GASPUTIN”. Nu umpleau văzduhul cu scandările lor, ba mai mult, unul dintre ei mărturisea: „E prea frig să stai înăuntru…”.

Marele „țar al gazului” de la Kremlin închisese robinetul… „…ianuarie 2006 era război” scria, într-o lucrare care s-a bucurat de mare succes – intitulată nici mai mult, nici mai puțin decât „Războiul gazelor” (tradusă și în limba română, în 2009) –, o ziaristă bulgăroaică, născută la Sofia (unde a și copilărit până la vârsta de 9 ani), însă cu studii la Paris și devenită cetățean francez, Roumiana Ougartchinska, secondată de un coleg de breaslă, Jean Michel Carré. „Nu al treilea război mondial”, continuau cei doi autori, „și nici un remake al «frontului invizibil» din anii ’70. Acest război nu folosea nici infanteriști sau marinari, nici avioane de vânătoare sau tancuri, nici măcar drone. Undeva, în imensa întindere a stepei, niște conducte din oțel au făcut fâss! și și-au dat duhul. Gazprom tocmai tăiase (…) gazul”.

NORD STREAM, VISUL A DOI PRIETENI. Dacă printr-o întâmplare a sorții, trei ani mai târziu, în 2009, te-ai fi găsit într-o suburbie a Berlinului, în toaleta bărbaților (!) unei berării, ai fi putut vedea scris, cu litere de-o șchioapă, pe interiorul ușii astfel încât să poți vedea în timp ce… comunicai cu natura, ceva ce părea a fi un joc de cuvinte, dar în care intuiai frustrarea scursă prin vârful markerului ce le mâzgălise acolo „chrislam anteportas… GASOWSKI…, GASPROM…, GERDGAS GAZPUTIN alias SPEERHARD SPRÖDER etc.”. Era tot război… țarul gazului de la Kremlin tăiase din nou gazul, iar conductele care făcuseră „fâss!” erau tot acolo… Dar, de data aceasta, era ceva nou. Două conducte ieșeau la lumină din bezna apelor reci ale Mării Baltice pe teritoriul Germaniei. Proiectul Nord Stream – visul celor doi prieteni, Vladimir Putin (pe atunci fost și viitor președinte, prim-ministru în funcție) și Gerhard Schröder, fostul cancelar al Germaniei – devenea realitate, iar Polonia denunța, prin vocea ministrului său de externe de atunci (același și în prezent), Radosław (Radek) Sikorski, „noul pact Ribbentrop-Molotov”, adică o altă înțelegere între aceiași actori (Germania-Rusia) și cu aceleași victime (Polonia și alte state din Europa Centrală).

Cine ar fi putut imagina un început de mileniu trei și de secol XXI în acest fel? Rămâne memorabilă încă imaginea unei ziariste americane acreditate la Forumul Economic Mondial (Davos, ianuarie 2000), Trudy Rubin, care, împungând aerul cu degetul înspre cineva, se aplecă spre urechea unui coleg șoptindu-i: „Cine este acesta, domnul Putin?”. Începutul noului secol și mileniu aducea pe marea scenă politică a lumii, totodată a istoriei, un ilustru necunoscut: domnul Putin. Și nu oricum, ci în funcția de președinte al Rusiei, după ce în ultima zi a secolului ce tocmai se va încheia, pe 31 decembrie 1999, ecranul televizoarelor era umplut de imaginea unui Boris Elțîn, care nu mai dansa, nu mai dădea pahare peste cap, ci spunea, se confesa parcă, spășit și neputincios: „Plec. Am făcut tot ce am putut. Iertați-mă. (…) Sunt obligat… Rusia trebuie să intre în noul secol cu o nouă politică, cu o nouă față”. Un alt președinte „învins de sistem”, dar unul care măcar demisiona…

Astăzi, „ilustrul necunoscut” de altă dată este mai cunoscut ca oricine pe întreaga planetă, ilustru aproape la fel de mult ca Stalin, care a înfăptuit URSS-ul, după care astăzi Vladimir Putin suspină, denunțând destrămarea imperiului sovietic drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, intrând, din nou, în anul de grație 2014, întocmai ca înaintașii lui, cu tancurile în Europa… Europă care, probabil drept răsplată, este pe cale de a-i oferi Premiul Nobel…!!!

HARDENERGY, ȚEAVA DE GAZE ȘI ȚEAVA TANCULUI. Dar nu despre „domnul Putin” este acest articol, ci despre gazele naturale sau, și mai bine spus, și despre Putin, și despre gazele naturale, adică despre gazputin, termen ce a devenit de mult un substantiv comun (în pofida majusculelor de pe pancartele tinerilor georgieni), definind o adevărată doctrină ideologică de stat: utilizarea gazelor naturale ca instrument de politică externă. Am crezut cu toții, sau am crezut că trăim, trecerea de la geopolitică la geoeconomie… și, la loc comanda, înapoi la geopolitică (de pe țeava de gaze pe cea a tancului)! Repet, în 2014… și câte nu s-au spus despre cum va fi acest secol XXI…, numai un singur scenariu le-a scăpat, cel cu tancurile ruse pe țărmurile ne-ruse ale Mării Negre.

Artizanul: Vladimir Putin. Cel care a reușit transformarea unei superputeri militare defuncte, căzute pe frontul Războiului Rece (rănită, în convalescență) la sfârșitul anilor ’90 într-o superputere energetică, totodată cel care a redefinit conceptul de hardpower, înlocuind invazia militară cu robinetul gazelor naturale, instituind, în fond, un alt concept, și anume acela de hardenergy, reinventând geopolitik-ul german sub forma de energetik.

Și când te gândești că la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX nimeni nu știa cum să scape de aceste gaze aflate „în plus” în zăcământul de petrol, fiind pur și simplu eliberate în atmosferă sau arse după ce petrolul era adus la suprafața scoarței terestre. Astăzi, acel accesoriu banal al zăcămintelor de hidrocarburi a devenit resursă energetică („aurul albastru”, în contrapartidă cu „aurul negru”, cum a fost etichetat petrolul) și, mai mult, resursă energetică strategică, fiind o componentă fundamentală a securității energetice în Europa momentului, un instrument de putere al actorului care deține zăcămintele, declanșând conflicte și fiind pe cale să instituie un nou cartel, un „OGEC” (până acum evoluând doar până la faza formală de Forum al țărilor Exportatoare de Gaze Naturale, acronimul englezesc fiind GECF).

PIAȚA, DUPĂ REGULILE LUI PUTIN. Nu o să insistăm asupra acribiei statistice, acuratețea științifică și canonul academic pe această temă putând fi urmărite, pentru cineva interesat și fără intenția de a face acest lucru de dragul marketingului, în mai multe articole („științifice”) ce pot fi găsite on-line. Vrem însă să punctăm câteva aspecte.
În primul rând, remarcăm că jumătate din rezervele certe de gaze naturale ale Terrei sunt în mâna a trei actori, a căror nume îți produce frisoane atunci când îți izbește auzul, respectiv Rusia, Iran și Qatar. Cealaltă jumătate este răspândită aiurea… (inutil să mai menționăm, în spiritul textului de față, Turkmenistan sau Arabia Saudită, Venezuela ori Algeria ș.a.). Ne interesează Rusia, care cantonează cea mai mare parte din prima jumătate.

Și ce?, ar putea răspunde, pe bună dreptate, un mucalit adept al teoriilor neoliberale ale economiei. Trăim într-o lume liberă, avem o piață liberă, gazele naturale sunt o marfă tranzacționabilă la bursă (ca și petrolul, bunăoară) și oricine plătește poate cumpăra… Indiferent de numele țărilor pe teritoriul cărora se găsesc aceste rezerve, fie ea și Rusia. Da, teoretic așa stau lucrurile… realitatea este, însă, rusească… gazele naturale nu ajung după un reglaj fin, natural, al cererii și ofertei, după regulile de aur înscrise în manual, ci după anumite interese strategice și geopolitice, sau ajung… deloc. Este timpul să ne explicităm ceva mai mult. Vladimir Putin este președintele Federației Ruse. Gazprom este o companie transnațională în care statul rus deține pachetul majoritar. La conducerea Gazpromului, ca și la conducerea unor ministere și departamente cheie, au fost aduși foști colegi, de facultate sau de… KGB, ai președintelui, alcătuind așa numitul „clan al petersburghezilor”.

Gazprom vinde după regulile pieței… lui Putin, aceleași reguli, după care cel mai mare producător mondial de gaze naturale și, totodată, cel mai mare exportator al planetei, Rusia1, importă gaze naturale (!). De unde? Din Azerbaidjan și din Asia Centrală, exact de acolo de unde ar fi trebuit să se aprovizioneze mult prea titratul cu surle și trâmbițe, actualmente recent „adormitul”, gazoduct occidental Nabucco. Ca în umorul negru (!) italian (rarisim, ce-i drept): „Giacomo è morto. Ma come è morto? È morto definitivo” (l-am auzit la unul dintre colegii mei, un adevărat campion al bancurilor de bun gust, care cu atâta haz îl povestește). Dar și la Nabucco o să mai revenim… Amintim, în treacăt, doar ultimul rând dintr-un alt articol („științific”) datat din martie 2013 și intitulat „Nabucco. Sfârșit?”: „Va sfârși proiectul Nabucco strivit în «cleștele energetic» rusesc?”. Apelăm la toleranța cititorului în ceea ce privește lipsa de modestie ce ne-ar putea fi imputată, însă răspunsul a venit în iunie 2013, când pentru transportul gazelor naturale din zăcământul azer Shah Deniz II fusese aleasă ruta TAP (trans-adriatică), în dauna Nabucco.

RĂZBOAIE DE PREÎNTÂMPINARE PENTRU „SALVAREA” STATELOR EȘUATE. La începutul anilor ’90 se destramă o ordine internațională veche, sau cel puțin așa se credea, și anume aceea a Lumii Bipolare, înscrisă în logica Războiului Rece, o logică binară, simplă, fără drept de apel și fără nuanțe: ești cu mine sau împotriva mea (în tabăra adversarului); câștigul nostru este eșecul adversarului ideologic (joc cu sumă nulă, nu?). Implozia URSS-ului și reculul geopolitic al Kremlinului sunt dublate de „marșul spre Răsărit” (cum spunea un bun politolog și geopolitician de la Chișinău, Oleg Serebrian) al structurilor euro-atlantice (NATO și UE), pe fondul unui euro-optimism, poate prea exagerat totuși. Dar criza financiară internațională nu se produsese încă, Occidentul se împotmolise la porțile Kievului, iar prețul petrolului creștea stimulat de intervenția militară a lui George Bush jr. în Irak.

Îi atribuim și lui o altă doctrină care îi poartă numele, semnificând repoziționări militare în proximitatea bazinelor de hidrocarburi, folosind motivații nerealiste (dar convingătoare la vremea respectivă) ale presupusei existențe (până la urmă, nedovedite) a armelor de distrugere în masă în arsenalul lui Saddam Hussein și „inventând” concepte proprii precum „state eșuate” (failed states), bine înșirate și fixate pe o „axă a răului” (axis of evil), ce trebuie ținute la respect prin „războaie de preîntâmpinare” (preemptive war). O luxuriantă paletă terminologică și noțională creată să justifice consolidarea pozițiilor în jurul bazinelor de hidrocarburi (cu precădere, în Orientul Mijlociu și bazinul caspic), atunci când George Bush a înțeles că economia americană va depinde din ce în ce mai mult de petrol.

LA PRIETENI BUNI, PREȚ PE MĂSURĂ. Dar datele problemei au început să se schimbe: prețul petrolului se stabilizase după intervenția americană în Golf (începută în 2003), începuse să scadă chiar, producând mari găuri în bugetul atât de dependent al Rusiei de exportul de materii prime (80% din PIB), îndeosebi resurse energetice (petrol și gaze naturale) și, cel mai dureros, un val de „revoluții colorate” aprindeau speranțele în statele, acum independente, până mai ieri aflate în componența URSS, din Trans-Caucazia (revoluția trandafirilor din Georgia, 2003), Europa de Est (revoluția portocalie din Ucraina, 2004) sau Asia Centrală (revoluția lalelelor din Kîrgîzstan, 2005). Însă aceste state erau prea tinere din punct de vedere politic, prea vulnerabile din punct de vedere economic și prea aproape de Rusia, aceasta din urmă jucând rolul moștenitorului, cu și din convingere, prim și legitim al fostei URSS.

În anii ’90, dar și în primul mandat al lui Vladimir Putin (2000-2004) – din cele trei până în prezent și, probabil, patru pe care le va avea (în total 20 de ani, cu un mic „intermezzo” de patru ani al prietenului și colegului „Dima”, între 2008-2012, și având în vedere că a avut grijă să lungească mandatul prezidențial, înainte să îl înceapă pe al treilea, la șase ani) –, lucrurile se desfășurau după un tipar bine stabilit: gaze rusești la prețuri preferențiale pentru țările „prietene” din „vecinătatea apropiată” versus concesii politice, adică rămânerea în gravitația politică a Moscovei. Astfel, Ucraina, Georgia, Republica Moldova ș.a. plăteau 50 de dolari pe mia de metri cubi, în timp ce prețurile pentru Europa săreau de 300 de dolari. În termeni politici se traducea așa: „suveranitate limitată” în „vecinătatea apropiată”.

PENTRU TRĂDARE, SE TAIE APROVIZIONAREA. „Revoluția portocalie” din Ucraina (a se citi tendința de occidentalizare, de integrare în structurile euro-atlantice, NATO și UE), începută în 2004 („Euromaidan”-ul de zece ani mai târziu, nefiind decât o continuare), a fost primită de Rusia într-un singur fel: trădare! De trei ori trădare, cum ar zice nenea Iancu. Pe 31 decembrie 2005, în plină iarnă, în noaptea de revelion, cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, în loc de șampanie și artificii, Ucraina a primit o notificare fără nuanțe de la Gazprom, apărută ca un comunicat sec a doua zi: „Astăzi la ora zece, pentru că Naftogaz Ucraina a refuzat să semneze contractul pentru furnizarea de gaze în 2006, Gazprom a întrerupt aprovizionarea pentru consumatorii din Ucraina, trimițând în prealabil o notificare oficială părții ucrainene pe 31 decembrie 2005”.

În același an, 2006, în septembrie, în cadrul întâlnirii „Clubului Valdai” de la Novo-Ogarevo, Putin tuna: „Am acordat Ucrainei subsidii timp de cincisprezece ani. Dacă Vestul vrea o Revoluție Portocalie, să aibă amabilitatea de a plăti pentru ea. Credeți că suntem proști?” (apud Stürmer, 2009). Un ecou similar avuseseră cuvintele aceluiași Vladimir Putin, cu câteva luni înainte, de data asta la Soci, în cadrul Summit-ului UE-Rusia: „Dacă partenerii noștri europeni așteaptă de la noi ca să-i lăsăm să acceadă la avuția noastră cea mai de preț, energia, pentru a face cu ea ce poftesc, atunci cerem concesiuni care să ne ajute la propria noastră dezvoltare. (…) Accesul la infrastructură, la producție și la transport? Dar despre ce acces este vorba? Unde este producția voastră, la ce zăcăminte și la ce mari conducte ne permiteți accesul? Dacă nu dețineți nimic din toate acestea, va trebui să găsim o soluție de înlocuire care ne va permite să antamăm un schimb reciproc, în interesul ambelor părți” (apud Ougartchinska, 2008).

Războiul gazelor se declanșase, iar scenariul se va repeta la indigo în 2008 și 2009. Ucraina zicea „NATO” (i-adevărat, nu exagerat de convingător), Putin tăia gazele, Ucraina striga „UE”, Putin tăia gazele… întocmai după regulile pieței. Seara era anunțată o creștere a prețului (evident, de nesuportat de fragila economie ucraineană), iar dimineața se sista livrarea de gaze naturale. De la 50 de dolari mia de metri cubi, „prețul preferențial” la care Ucraina plătise până atunci gazele rusești, se ajunsese la circa 160 dolari în 2006, 180 în 2008 și 360 de dolari în 2009. Războiul gazelor (mici reprize avuseseră loc și în anii ’90 și la începutul anilor 2000, dar mai ușoare și rezolvate amiabil) își atingea scopul strategic și geopolitic: revoluția portocalie înregistra un eșec considerabil, iar în 2009 Ucraina retrăgea de pe agenda diplomatică a țării obiectivul de aderare la NATO.

UCRAINA, SPAȚIU DE TRANZIT PROBLEMATIC. Însă tăierea gazelor pentru Ucraina afecta livrările la termen pentru bunii platnici europeni (Germania ș.a.). Care va să zică de o parte a conductei era oferta (gazele naturale ale Rusiei), de cealaltă parte („curat ghinion”) era cererea (puternicele economii europene occidentale), iar între ele era o inflexiune, o balama instabilă, și anume spațiul de tranzit (Ucraina) care devenise problematic.

Astfel, războiul gazelor, un adevărat „război al nervilor” cum îl caracteriza Roumiana Ougartchinska, avea să dezvolte un alt nivel al jocurilor de putere manifestat pe tărâm energetic, și anume războiul gazoductelor. Pe aceeași voce, în cor, la unison sau separat, și Occidentul, și Rusia aveau aceeași poziție: avem nevoie de conducte alternative! Nu era pentru prima dată când Occidentul și Rusia se aliniau vorbind aceeași limbă, deși fiecare înțelegea altceva. Să ne amintim de lupta împotriva terorismului internațional de la începutul anilor 2000, când și SUA, și Rusia denunțau la unison teroriștii, numai că unii îi căutau prin peșterile afgane, iar ceilalți îi alergau prin Caucaz, în Cecenia. La fel și în problema conductelor alternative. Viziunile erau diferite.

În timp ce Europa cu capul bine învăluit de un nor filosofic, parcă nicicând școlită la școala Războiului Rece, avea o viziune economică, orientată spre profit, în spiritul unui joc de tip „win-win” (câștigăm amândoi), dorind să acceseze, în mod deosebit, rezervele de gaze naturale din spațiile proaspăt eliberate de sub tutela sovietică – în primul rând spațiul caspic, apoi cel central-asiatic –, Rusia gândea în spirit geopolitic și în mod aplicat strategic, în spiritul jocului pe care îl știa cel mai bine (cu sumă nulă, câștigul Occidentului este pierderea noastră), dorind să alimenteze piața europeană a energiei din postura de unic furnizor, cu gaze rusești sau cu gaze naturale din spațiul caspic și/sau central-asiatic, dar intermediate de Rusia, prin conducte controlate… tot de Rusia!

Iată, spre exemplu, cum suna răspunsul la întrebarea „de unde va veni gazul?” pe conducta Nabucco, înscrisă la secțiunea FAQ, pe site-ul oficial al proiectului gazoductului occidental: „(…) regiunea caspică [s-a presupus că Rusia va sta cu mâinile în sân sau e «morto definitivo»?] și Orientul Mijlociu [aflat sub control american!], cu rezervele lor vaste, vor juca un rol crucial atât în termenii de diversificare a aprovizionării, cât și a securității acesteia pentru Europa. Deschiderea celui de-al patrulea coridor principal de aprovizionare este singura soluție [nu are Europa capacitatea civilizațională să facă tranziția dinspre o economie energetică bazată pe combustibili minerali fosili, care a ajuns la apogeu și se va înscrie pe panta declinului, având în vedere câte crize ale actualului sistem energetic a depășit până acum?; oare nu sunt grăitoare exemplele Marii Britanii care s-a născut din „cărbune” și a cărei producție este astăzi o palidă amintire a ceea ce a fost în trecut, sau răspunsul francez la „șocurile petrolului”, astfel încât să cunoaștem numai disperarea acestei «singure soluții»?] de a face față tuturor cererilor viitoare de gaz ale Europei.

În consecință, acest traseu oferă o gamă largă de surse de aprovizionare [în teorie, jumătate din rezervele mondiale de gaze naturale fiind concentrate în doar trei țări: Rusia, Qatar și Iran!] pentru conducta de gaze Nabucco, primind gaz de la Regiunea Caspică [cum să eludezi ecuația ruso-islamică care definește spațiul caspic?], cum ar fi Azerbaidjan [important producător de petrol, nu și de gaze naturale, cel puțin la acest moment; mai mult, conducta Nabucco era proiectată pentru o capacitate de cel puțin 30 miliarde m3 pe an, iar producția azeră cea mai mare nu a depășit niciodată 15 miliarde3, la jumătate deci], Turkmenistan [nu numai că Rusia are contracte bilaterale cu toate țările central-asiatice pentru a importa gaze naturale pentru următorii 25 de ani, dar Turkmenistanul, chiar înainte de a respecta contractul cu Rusia, a devenit furnizor pentru China, începând cu 2009] sau regiunea kurdă din Irak [de parcă ordinea și disciplina ar fi definit acest spațiu, iar conductele ar fi pe deplin securizate; ce i-ar opri pe kurzi să facă din ele o țintă în scopul obținerii unor deziderate politico-identitare?]”.

REȚETĂ DE LA DOCTOR. Să urmărim acum ce scria Vladimir Putin în 1997 în teza sa de doctorat (179 de pagini, fără anexe), intitulată „Planificarea strategică a reînnoirii bazei materiale și a materiilor prime în regiunea Leningrad, în contextul trecerii la o economie de piață” și susținută la Institutul Superior al Minelor din Sankt-Petersburg: „Dezvoltarea stabilă a economiei ruse în anii viitori trebuie să se bazeze pe creșterea planificată a ramurilor sale și mai ales pe resurse și materii prime, care trebuie să servească drept garanție a securității economice a țării. Independent de cine deține proprietatea asupra materiilor prime, statul are dreptul de a reglementa procesul punerii lor în valoare și al exploatării, acționând în numele intereselor globale ale societății și al proprietarilor [sic!]. Interese care îi pot pune în conflict pe unii cu alții și care necesită intervenția organelor de stat, pentru a se găsi un compromis. La începutul reformelor pentru economia de piață în Rusia, pentru o perioadă de timp statul a lăsat să îi scape din mână direcția strategică a structurilor sale legate de materiile prime [noi, românii, am rezolvat repede această problemă…]. (…) Dar astăzi euforia primilor ani de reformă lasă loc progresiv unui demers mai ponderat [cu tancul, după cum vedem în prezent!], ceea ce permite posibilitatea și admite necesitatea unei influențe regulatoare a statului asupra procesului economic în ansamblul lui, cu accent pe exploatarea materiilor prime [a se citi, în continuare, din întreg spațiul ex-URSS]” (apud Ougartchinska, 2008).

INUTIL SĂ MAI COMENTĂM… Deși tacticile utilizate de partea rusă au fost multe, ele pot fi încadrate într-o singură categorie, definite de o singură etichetă, respectiv „divide et impera”: contractele bilaterale cu fiecare țară în parte și nu cu UE, preferate de Gazprom; relații comerciale asimetrice: o companie europeană ar putea avea acces la un câmp gazeifer al Gazprom, dar monopolul asupra zăcământului și decizia de a exporta, cât și unde, aparțin statului rus, în timp ce Gazprom are acces direct la piața europeană de consum; convingerea fiecărui partener de pe Nabucco în scopul atragerii în proiectul gazoductului rusesc South Stream; tăierea alternativelor europene de aprovizionare cu gaze din spațiul caspic și central asiatic, prin „forțarea” acestora să exporte în Rusia etc. Nu o să insistăm aici asupra acestora, însă menționabile ar fi, totuși, relațiile directe ale lui Vladimir Putin în Europa.

Să ne amintim cine stătea în primul rând, printre invitații de onoare, la ceremonia de investire ca președinte al Rusiei în 2012? „Freund” Gerd și „amico” Silvio…, Germania și Italia, două economii puternice ale UE…, nordul și sudul Europei…, capetele „cleștelui energetic” rusesc, format de cele două gazoducte controlate exclusiv de Rusia, cel nordic – Nord Stream (pe sub Marea Baltică) –, funcțional deja și activ, și cel sudic – South Stream (pe sub Marea Neagră) –, în curs de finalizare, dar pre-anunțat de un gazoduct mai mic, dar extrem de important, Blue Stream. Două brațe ce strivesc Europa ca într-o menghină „energetică” și fără să mai existe problema unui spațiu de tranzit… tranzit la care mult a visat și România. Practic, cel mai conservator și fidel susținător al proiectului occidental Nabucco (între timp, patru din cei șase parteneri semnaseră deja cu Rusia pentru South Stream), încât s-a trezit singură cu o conductă goală în brațe și aceea neconstruită, în fază de proiect…

Regăsim, în acest context, în cartea aceleiași autoare franceze de origine bulgară, menționată anterior, două fragmente sublime, pe care le redăm aici: „… gazoductul Mării Baltice ar fi avut altă soartă, fără legăturile privilegiate care existau între Gerd și Vodea. Se spune că simpatia lor reciprocă s-a manifestat de la prima întâlnire. Stăpânirea perfectă a limbii și culturii germane de care dădea dovadă Putin a contribuit cu siguranță la acest lucru. Dincolo de aceasta, cei doi oameni de stat găsiseră destule puncte comune în cariera lor, amândoi porniseră de jos, aproape de la nimic. Amândoi își pierduseră unii membri de familie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În orice caz, și-au afișat repede relațiile cordiale dintre ei.

În ianuarie 2001, cuplul Schröder a întâlnit cuplul Putin într-o vizită privată la Moscova, cu ocazia Noului An ortodox. Slujba urmărită la Catedrala Mântuitorului din Moscova, o vizită cu ghid în Piața Roșie pentru neveste, seară de balet la Balșoi Teatr… un program complet pentru a suda prietenia. Doi ani mai târziu, cuplul Schröder a adoptat o fetiță rusoaică de trei ani, originară din Sankt Petersburg, unde soția cancelarului vizitase un orfelinat în timpul festivităților prilejuite de aniversarea a 300 de ani ai orașului. Formale sau informale, întâlnirile celor doi oameni de stat s-au înmulțit. Între începutul mandatului lui Putin [n.n. anul 2000] și iunie 2005, s-au întâlnit de douăzeci și nouă de ori.

(…) Așa s-a întâmplat și cu al său amico Silvio Berlusconi, președintele Consiliului italian de Miniștri, cu care a aplicat aproape același scenariu ca în cazul lui Schröder: «Este un pas spre întărirea securității energetice în regiune și spre crearea unui spațiu energetic unit în Europa». Vorbele erau asemănătoare, oratorul era tot președintele rus, dar locul și asistența erau altele. Pe 20 noiembrie 2005, pe țărmul turcesc al Mării Negre, aproape de orașul Samsun, la o lună după semnarea acordului pentru Nord Stream la Berlin, Vladimir Putin, Silvio Berlusconi și primul ministru turc Recep Tayyip Erdoğan s-au adunat pentru a sărbători darea în folosință a gazoductului submarin Blue Stream… inițiat… în parteneriat cu ENI, principala firmă energetică din peninsula italiană…

(…) Dacă Nord Stream era un proiect născut din prietenia dintre Schröder și Putin, Blue Stream a întărit prietenia dintre Putin și il cavaliere Berlusconi. Aveau totuși la activ cinci ani de relații cordiale și de vizite amicale. Silvio și soția sa, Veronica, erau invitați apreciați în reședința de vară a președintelui rus de la Soci, pe țărmul Mării Negre, unde admirau împreună asfințitul soarelui sau se plimbau prin port, să contemple iahturile. Ludmila și Vladimir le întorceau regulat vizita, mergând la proprietatea din Sardinia a cuplului Berlusconi, unde acesta deținea o vilă cu 27 de camere, înconjurată de un parc de 60 de hectare și unde stăpânul locului amenajase un amfiteatru în stil roman, o piscină, o grădină cu cactuși și chiar o colină, în vârful cărei șeful guvernului italian instalase un chioșc printre măslini, pentru a «medita»” (Ougartchinska, 2008).
Adăugăm doar că fostul cancelar al Germaniei a primit funcția de președinte al gazoductului Nord Stream și o remunerație de o jumătate de milion de dolari pe an…

SOUTH STREAM, GAZODUCTUL DE PREÎNTÂMPINARE. Dacă George Bush jr. a inventat „războiul de preîntâmpinare” (preemptive war) pentru securizarea prezenței americane în cadrul bazinelor de hidrocarburi din Orientul Mijlociu, Vladimir Putin a folosit „gazoductul de preîntâmpinare” (preemptive gas pipeline), South Stream, cu care a preîntâmpinat (anulat) construcția gazoductului occidental Nabucco și și-a securizat poziția de furnizor preferențial (de facto unic) pe piața energetică europeană. Astăzi, când tancurile rusești au apărut, din nou, în Europa au fost anunțate și sistări ale aprovizionării cu gaze naturale către Ucraina, adică de la GunPutin la GazPutin sau, mai bine zis, două tactici unite într-o singură strategie GunPutinGaz…

1 Este adevărat că în ultimii ani, în special, după ce a început criza economică mondială, în 2008, SUA (care, din această perspectivă a gazelor naturale, spre deosebire de cea a petrolului, cunosc autosuficiența: cât produc, atâta consumă) au depășit producția Rusiei. De pildă, în 2012, producția SUA a fost de 681 miliarde m3, în timp ce a Rusiei s-a cifrat la 592 miliarde m3, după ce în 2008, înainte de criză, trecea de 600 miliarde m3 (cf. British Petroleum, 2014).

Articolul face parte din dosarul Resursele strategice ale României
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Legislația fiscală românească nu trebuie schimbată din temelii, căci avem un Cod fiscal rezonabil ca funcționalitate și norme de aplicare detaliate. Însă e nevoie de o rescriere a Codului fiscal pentru că realitatea economică a depășit legislația în unele privințe, iar lipsa de prevederi specifice face de multe ori greoaie aplicarea unor prevederi prea generale.

Am învățat, atât acasă, cât și mai târziu, la școală, să fiu serios și smerit. Să îmi găsesc un loc de muncă. Ăsta este modelul ante-capitalist. Era mai bine să fie așa. Mai sigur. La finalul facultății, băncile (indiferent că acționar era statul sau privat) păreau locul unde să fii ca absolvent de ASE. Confirmai absolvirea unui ciclu de 4 sau 5 ani. Din fericire, m-am împotrivit, iar anul 2009 mi-a confirmat că un monolit este primul care se crapă când se apropie o criză financiară.

Avem nevoie de legi clare pentru a ști ce obligații fiscale avem, pentru a nu crea riscuri legislative pentru business. Statul, prin statut, este responsabil de calitatea reglementărilor. Atunci când reglementarea este neclară, ea trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. De altfel, există și o decizie a CEDO în acest sens.

Academia este obișnuită să nu se implice în niciun fel în lupta politică, pentru că – de ce să nu o spunem? – asta este rațiunea de a exista a Academiei. Tema discutată – vă spun ca un cercetător în domeniul economic – se află la miezul științei economice.

Proiectul Pactul pentru Fiscalitate este o inițiativă lăudabilă și mă simt onorat că particip la ea. Sper să aibă un rol important în procesul general de perfecționare și modernizare a gândirii și politicii economice românești. Pactul pentru Fiscalitate enumeră și dorește să urmeze patru principii suverane pentru o societate prosperă: stimularea investițiilor directe; simplificarea, eficientizarea și predictibilitatea legislației fiscale; depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero la evaziune.

Ce ne propunem prin Pactul pentru Fiscalitate este ca inițiativa să contribuie la crearea unei fiscalități eficiente, responsabile, credibile, transparente și deschise în relația cu beneficiarii serviciilor sale – cetățenii și mediul de afaceri. Avem nevoie de un sistem fiscal predictibil și stabil, capabil să favorizeze și să susțină dezvoltarea socio-economică echilibrată la nivel național și local.

La începutul acestui an am avut o curiozitate: cum a evoluat fiscalitatea românească în ultimii 10 ani? Am făcut, așadar, un inventar al măsurilor de politică fiscală în această perioadă, perioadă care coincide și cu cea în care avem un Cod Fiscal și unul de Procedură Fiscală care reglementează principalele impozite și taxe din România, precum și modul în care este guvernată relația între contribuabil și ANAF.

Am participat la conferința de lansare în dezbatere publică a sus-menționatului „Pact pentru Fiscalitate”, Romanian Business Leaders fiind și ea – alături de alte entități – parte a acestei inițiative. Lăudabile, în măsura în care nu va rămâne o formă fără fond și în măsura în care se înțeleg bine termenii.

Încep prin a mulțumi pentru invitația de a mă adresa, prin intermediul revistei dvs., economiștilor din România sau cel puțin celor care sunt membri ai AGER și deci cititori firești ai acestei reviste. Mi se pare normal să mă autodivulg din capul locului prin a vă informa că sunt la rândul meu economist (și o spun cu mândrie), licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București.

Ziua Profesiilor Liberale din România – 5 noiembrie – a fost marcată printr-o conferință ajunsă anul acesta la a șaptea ediție, fără să însemne nici pe departe rutina simplei marcări a unei date atribuite la nivel organizațional, ci reunind sub forma unei dezbateri de substanță exponenți dintr-o diversitate de domenii economico-sociale, precum și din spațiul conex al partenerilor, beneficiarilor, autorităților. Organizată de UPLR – Uniunea Profesiilor Liberale din România, conferința a avut ca temă „Consolidarea profesiilor liberale – mijloc de dezvoltare a societății românești”.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I