Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

Macro climat financiar
Pendulul, sângele și finanța

Ovidiu Dumitrescu, membru CFA Institute, Deputy General Manager la TradeVille, membru în Comitetul de Indici al BVB
Economistul nr. 37-38, 6 octombrie 2014


Macro climat financiar Pendulul, sângele și finanța

În era iPhone și Galaxy Tab, să vorbești despre concepte care i-ar fi fost familiare unui contemporan al lui Arhimede (cum ar fi un pendul) poate părea un exercițiu în plictiseală cronică sau un atac de academism extrem. Lucrurile simple, însă, sunt cele care ne influențează, de fapt, cel mai profund existența de zi cu zi.

Bun, cum se leagă acestea de piețele financiare, mai ales de piața de capital? Răspunsul este înșelător de simplu: în acest sistem de piețe care face să circule în întreaga lume ceea ce Paul Samuelson numea „sângele care irigă sistemul economic” (adică banii, capitalurile), tendința la nivel istoric este de a oscila între extreme pe diverse planuri.

Articolul nu are în vedere să abordeze cea mai mediatizată dintre aceste mișcări, cea a prețurilor activelor financiare. Vă propun, mai degrabă, să explorăm împreună mișcarea de pendul a nivelului de reglementare a piețelor între momente de lipsă ori laxitate extremă a regulamentelor și etape de rigiditate sufocantă ori suprareglementare.

Înainte de a discuta despre cât de stricte ar trebui să fie sau nu reglementările din domeniul piețelor financiare, nu putem ignora întrebarea primordială: de ce există reglementările? Poate că, lăsată liberă, piața și-ar găsi un echilibru în așa fel încât nu ar mai exista necesitatea unui set de reguli și a unor autorități care să vegheze la implementarea lor.

Răspunsul generic ar fi că existența legilor este o caracteristică a societăților umane dezvoltate, doar că acesta ar fi echivalentul academic al unui „de aia”. Realitatea este că, oricât de mult am urî bancherii și brokerii, sistemul financiar este asemenea sistemului circulator al corpului uman: rolul său este să facă sângele economiei (banii) să circule, să irige întreaga economie. Dacă nu ne place felul în care arată sistemul financiar, trebuie să ne gândim că el reflectă, de fapt, alegerile făcute de societate. În definitiv și la urma urmei, dacă un om are arterele blocate de colesterol, asta nu e vina arterelor.

Întocmai cum corpul are mecanisme speciale care guvernează bătăile inimii, la fel și societatea trebuie să se asigure că „inima” sistemului său economic funcționează după reguli clare, care vin să completeze regulile generale în ceea ce privește economia. Părăsind metafora anatomică, argumentul cel mai solid mi se pare faptul că reglementarea sistemului financiar are ca argumente complexitatea domeniului alături de importanța deosebită pentru economie și în viața de zi cu zi. Potențialul de erori sau comportamente dăunătoare este suficient de mare pentru ca, în combinație cu efectul major al acestora la nivel atât micro, cât și macroeconomic, să rezulte o necesitate imperioasă de reglementări specifice pentru domeniul financiar, inclusiv cel al piețelor de capital.

Problema este că, deși există un oarecare consens privind necesitatea reglementării piețelor financiare, diferențele majore între părerile existente privind nivelul acestei reglementări au condus la oscilații majore ale politicilor publice în această privință. O scurtă enumerare a unor momente din istoria economică a SUA ne poate ajuta să înțelegem ușor cum au evoluat lucrurile în sensul pendulării între o libertate vecină cu haosul și o strictețe cvasi-dictatorială.

La început, de obicei, este haos, vestul sălbatic. Imaginați-vă că, acum peste 100 de ani, unul dintre marii industriași ai Americii (Cornelius Vanderbilt) a putut fi păcălit de președintele și directorul general al unui rival mai mic pe care încerca să îl preia printr-o stratagemă inimaginabilă (și ilegală) în zilele noastre: respectivii au emis cu nemiluita acțiuni ale companiei pe care o conduceau și le-au vândut pe bursa de la New York fără vreun fel de anunț, drept de preempțiune sau aprobare AGA. În acest fel, Vanderbilt a fost oprit de la a putea face preluarea ostilă, iar cei doi „întreprinzători” au lansat o expresie care a devenit faimoasă la acea vreme: „petrecem pe banii lui Vanderbilt”. Mai grav la nivel social a fost însă că, prin formarea marilor trusturi, comportamentele de tip monopol au condus la ineficiențe din care beneficiau doar câțiva „jucători” economici și pierdeau toți ceilalți. Așa s-a ajuns ca, sub conducerea președintelui Theodore Roosevelt, să se introducă o legislație anti-trust care, cel puțin la acea vreme, părea draconică.

Între timp, însă, lucrurile s-au mai relaxat, iar după Primul Război Mondial și eliminarea (cel puțin parțială) a legăturii dintre aur și emisiunea monetară a urmat o perioadă de avânt în care, în lipsa unor reglementări importante în zilele de astăzi (ceea ce noi am numi sistemul de asigurare a depozitelor sau norme prudențiale de creditare) s-au produs excese imense care au avut drept rezultat cea mai mare catastrofă financiară a secolului trecut: Crah-ul din 1929 și Marea Depresiune. În urma acestora, unele țări au introdus reglementări coerente și mult mai stricte decât cele anterioare privind creditarea și asigurarea depozitelor bancare. Mai mult, a fost interzisă activitatea de tranzacționare bursieră a băncilor comerciale, într-un efort de a separa activitatea care implică atragerea de depozite de activitățile bursiere.

După Al Doilea Război Mondial a urmat, în SUA, o lungă perioadă de prosperitate (întreruptă, ce-i drept, de două crize ale petrolului și de prăbușirea sistemului de la Bretton-Woods). Scandalurile contabile (cele mai cunoscute fiind cele care au implicat companiile Enron și WorldCom) au condus la întărirea controalelor privind raportările companiilor comerciale, în special ale celor listate pe burse. Însă, în același timp, marile bănci au reușit să obțină înlăturarea multor restricții (inclusiv cea privind implicarea în activitățile bursiere), ceea ce le-a permis să își asume mult mai mult risc decât ar fi fost cazul. Toate acestea s-au făcut sub acoperirea unei doctrine seducătoare denumite „autoreglementare”: ideea că, deoarece companiile financiare sunt preocupate de propria supraviețuire și își cunosc în mod intim operațiunile, ele sunt cel mai în măsură să determine limitele de risc și politicile minimale ce trebuie urmate. Ceea ce a urmat am putut observa cu toții: evenimentele din anii 2007-2009 și de imediat după acest interval, perioada cunoscută și sub numele de Marea Recesiune sau Criza Financiară Globală. Ca răspuns, autoritățile au înăsprit din nou regimul de reglementare, introducând inclusiv restricții privind activitățile pur speculative ale băncilor comerciale pe piețele de capital (prin legea Dodd-Frank). Din păcate, nivelul de complexitate și volumul total al reglementărilor rezultate este pe cale să devină atât de mare, încât nu doar că nu elimină neapărat riscurile vizate, ci are șanse să genereze chiar unele noi și, mai mult, să dezavantajeze masiv jucătorii mai mici care aveau un rol important în lichiditatea pieței fără a constitui un risc sistemic.

Confruntați cu un secol și jumătate de mișcări ample ale acestui pendul al reglementărilor, nu putem să nu ne întrebăm dacă poate fi oprită această oscilație și, în cazul în care am reuși să o facem, cum ar trebui să arate sistemul de reglementări ideal?

Sunt conștient că nimeni, cu atât mai puțin autorul acestui articol, nu deține adevărul absolut. Ca atare, îmi voi permite să dau răspunsuri la cele două întrebări de mai sus sub rezerva faptului că reprezintă opiniile mele personale. Astfel, în privința primei întrebări, consider că o economie sănătoasă este un sistem viu care trebuie să aibă o mare capacitate de adaptare la nou, pentru că doar prin schimbarea continuă putem genera progresul economic pe care ni-l dorim și de care avem nevoie cu toții. În acest sens, oscilațiile sunt un rezultat natural al modificărilor economice, însă amploarea lor a fost exacerbată de deciziile de la nivelul autorităților responsabile de supravegherea pieței (și mă refer aici în special la cele din SUA și de la nivelul UE). Este imperativ necesar ca decidenții să reziste atât tentațiilor de a relaxa prea mult reglementările prudențiale ca urmare a „muncii de convingere” dusă de entitățile reglementate, cât și tendințelor justițiare care intervin în cazul unei crize, atunci când publicul cere măsuri draconice și tăieri de „capete” care să rivalizeze cu teroarea iacobină.

Un sistem ideal de reglementări combină nevoia de siguranță cu încurajarea dezvoltării economice și claritatea și simplitatea regulilor cu flexibilitatea necesară pentru buna funcționare a unui sistem viu. Ca membru al conducerii unuia dintre organismele reglementate din România, pot spune că existența unui sistem de reglementări este un lucru pozitiv deoarece susține formarea capitalului nostru cel mai de preț: încrederea. Un sistem de reglementări prea stufos, cu zeci de trimiteri încrucișate sau care nu ia în considerare realitățile de piață și concurența internațională, ar însemna un preț mult prea mare pentru acest capital. Sunt conștient că niciun sistem din lume nu este perfect sau, mai precis, că toate sistemele sunt perfectibile, însă efortul pe care trebuie să îl facem împreună, entitățile reglementate alături de autorități, este să găsim acea cale de mijloc prin care să nu creăm fisuri în sistemul financiar, dar să îi permitem acestuia să își îndeplinească din plin rolul de a distribui resursele financiare ale societății către acele domenii care aduc cea mai mare valoare pentru economie și pentru țară.

Cuvinte cheie: dosar | documentar | macro | financiar | pendul | finanța
Articolul face parte din dosarul Macro Climat Financiar
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Legislația fiscală românească nu trebuie schimbată din temelii, căci avem un Cod fiscal rezonabil ca funcționalitate și norme de aplicare detaliate. Însă e nevoie de o rescriere a Codului fiscal pentru că realitatea economică a depășit legislația în unele privințe, iar lipsa de prevederi specifice face de multe ori greoaie aplicarea unor prevederi prea generale.

Am învățat, atât acasă, cât și mai târziu, la școală, să fiu serios și smerit. Să îmi găsesc un loc de muncă. Ăsta este modelul ante-capitalist. Era mai bine să fie așa. Mai sigur. La finalul facultății, băncile (indiferent că acționar era statul sau privat) păreau locul unde să fii ca absolvent de ASE. Confirmai absolvirea unui ciclu de 4 sau 5 ani. Din fericire, m-am împotrivit, iar anul 2009 mi-a confirmat că un monolit este primul care se crapă când se apropie o criză financiară.

Avem nevoie de legi clare pentru a ști ce obligații fiscale avem, pentru a nu crea riscuri legislative pentru business. Statul, prin statut, este responsabil de calitatea reglementărilor. Atunci când reglementarea este neclară, ea trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. De altfel, există și o decizie a CEDO în acest sens.

Academia este obișnuită să nu se implice în niciun fel în lupta politică, pentru că – de ce să nu o spunem? – asta este rațiunea de a exista a Academiei. Tema discutată – vă spun ca un cercetător în domeniul economic – se află la miezul științei economice.

Proiectul Pactul pentru Fiscalitate este o inițiativă lăudabilă și mă simt onorat că particip la ea. Sper să aibă un rol important în procesul general de perfecționare și modernizare a gândirii și politicii economice românești. Pactul pentru Fiscalitate enumeră și dorește să urmeze patru principii suverane pentru o societate prosperă: stimularea investițiilor directe; simplificarea, eficientizarea și predictibilitatea legislației fiscale; depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero la evaziune.

Ce ne propunem prin Pactul pentru Fiscalitate este ca inițiativa să contribuie la crearea unei fiscalități eficiente, responsabile, credibile, transparente și deschise în relația cu beneficiarii serviciilor sale – cetățenii și mediul de afaceri. Avem nevoie de un sistem fiscal predictibil și stabil, capabil să favorizeze și să susțină dezvoltarea socio-economică echilibrată la nivel național și local.

La începutul acestui an am avut o curiozitate: cum a evoluat fiscalitatea românească în ultimii 10 ani? Am făcut, așadar, un inventar al măsurilor de politică fiscală în această perioadă, perioadă care coincide și cu cea în care avem un Cod Fiscal și unul de Procedură Fiscală care reglementează principalele impozite și taxe din România, precum și modul în care este guvernată relația între contribuabil și ANAF.

Am participat la conferința de lansare în dezbatere publică a sus-menționatului „Pact pentru Fiscalitate”, Romanian Business Leaders fiind și ea – alături de alte entități – parte a acestei inițiative. Lăudabile, în măsura în care nu va rămâne o formă fără fond și în măsura în care se înțeleg bine termenii.

Încep prin a mulțumi pentru invitația de a mă adresa, prin intermediul revistei dvs., economiștilor din România sau cel puțin celor care sunt membri ai AGER și deci cititori firești ai acestei reviste. Mi se pare normal să mă autodivulg din capul locului prin a vă informa că sunt la rândul meu economist (și o spun cu mândrie), licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București.

Ziua Profesiilor Liberale din România – 5 noiembrie – a fost marcată printr-o conferință ajunsă anul acesta la a șaptea ediție, fără să însemne nici pe departe rutina simplei marcări a unei date atribuite la nivel organizațional, ci reunind sub forma unei dezbateri de substanță exponenți dintr-o diversitate de domenii economico-sociale, precum și din spațiul conex al partenerilor, beneficiarilor, autorităților. Organizată de UPLR – Uniunea Profesiilor Liberale din România, conferința a avut ca temă „Consolidarea profesiilor liberale – mijloc de dezvoltare a societății românești”.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I