Macro climat financiar
Noile Megatrenduri cer noi Macropolitici

Partea I: Investițiile pot fi „bagheta magică” a economiei

Lumea întreagă vorbește de noile „megatrenduri”, de tendințele globale de transformare economică. Reechilibrarea economiei și a puterii economice la nivel global se produce multipolar, distincția până mai astăzi extrem de evidentă între state „dezvoltate” și state „emergente” devenind din ce în ce mai puțin importantă. Se apreciază că până în 2025-2030, venitul per capita al unora dintre piețele emergente se va apropia la paritate cu cel din actualele economii avansate. Circa două-treimi din întreaga clasă mijlocie a lumii se vor regăsi în zona Asia-Pacific, față de o treime înregistrată în 2009. BRICS nu vor rămâne singurele economii „înaripate”; se apropie rapid din urmă Turcia, Mexic, Coreea de Sud și Indonezia. O a doua megatendință se regăsește în noul model pe piața muncii: se accelerează competiția pentru „vânarea” angajatului „cel mai potrivit”: decalajul mare dintre competențele disponibile și nevoile companiilor continuă să se adâncească, diversitatea forței de muncă și rezolvarea crizei șomajului în rândul tinerilor fiind probleme critice pentru creșterea economică pe termen lung. Apoi, economia globală traversează era transformărilor digitale, cea în care „big data” modifică modelele de business (cantitatea de informații create și prelucrate zilnic se dublează la fiecare 3 ani, ceea ce forțează firmele să-și optimizeze performanțele și să răspundă prompt la noile probleme de securitate cibernetică). O altă megatendință este la nivelul resurselor: bunurile și resursele naturale duc în spate direct circa 10% din PIB-ul global, creșterea competiției pentru resursele finite duce la un nou ciclu de tehnologii „curate”, la continua inovare în domeniul eficienței energetice și la utilizarea de surse neconvenționale de petrol și gaze. Noi riscuri, dar și noi oportunități sunt create de presiunea pe prețurile alimentelor și pe limitarea resurselor de apă potabilă. În acest context, apare o a cincea megatendință: reinventarea guvernării. Guvernele tind să colaboreze din ce în ce mai mult cu sectorul privat (generator de creștere, dar și de venituri publice) în încercarea statelor de a echilibra măsurile de austeritate cu sporirea nevoilor cetățenilor lor. Multe state vor aplica reforme fiscale pentru a-și spori veniturile publice și pentru a crește competitivitatea în fața investitorilor privați. În sfârșit, o a șasea tendință globală este reconstrucția sistemului financiar: vom vedea din ce în ce mai multe bănci luptându-se cu reformele sistemului de reglementare, protecția consumatorului de servicii financiare va spori în intensitate, iar în Europa și în statele emergente modificările din creditarea bancară (mai ales reticența băncilor de a finanța proiecte, iar despre asta vom detalia în numărul viitor) vor împinge companiile mai mult spre piața de capital pentru a găsi resursele de finanțare necesare creșterii afacerilor¹.

De unde nevoia de a conștientiza „megatendințele”? În ultimii 35 de ani am avut mai multe crize economice decât în cei 350 de ani de dinainte. Epoca dereglementărilor masive, a „securizării” riscurilor, a circuitului liber al capitalurilor speculative înspre și dinspre piețele emergente fără vreun control al fluxurilor de capital, precum și accesul rapid la „easy money”, la lichidități gri și la fraude financiare, toate acestea au culminat în „megacriza” de dată recentă. Cu toate acestea, o nouă „Mare Depresie” a fost evitată, în ciuda faptului că criza este evaluată ca fiind de circa 4 ori mai mare decât istorica „Mare Depresie”, ca procent din PIB-ul global. Și vestea bună este că o nouă mare depresie a fost evitată tocmai pentru că politicile de răspuns la criză au fost în general bune și prompte².

Așadar, pe scurt, megatrendurile se referă la: globalizarea continuă și economii „smart”, trecerea de la economie bazată pe resurse la economie bazată pe cunoaștere, modificări în prioritizarea obiectivelor, avansul tehnologic prin revoluție informațională, modificări ale lanțului valoric și recalibrarea aporturilor diferitelor sectoare economice în economia globală. La aceste megatendințe observăm o reacție instituțională la criză, schimbări în cadrul instituțional, în legislație, modificări ale impactului asupra consumului public și privat, gradului de îndatorare și o disciplină financiară mai strictă. Altfel spus, la noi megatendințe se construiesc noi macropolitici.

La nivel european, suntem martorii unui efort al statelor comunitare de a „fugi” de stagnare și de distanțare de criza economică. Fără dubii, 2014 este un an critic pentru sud-estul european, rezultatele de final de an dând indicii asupra vitezei – sau, dimpotrivă, lentoarei – cu care statele din această regiune vor reuși să revină pe creștere economică susținută. Din această perspectivă, România are încă de înfruntat incertitudini serioase cu privire la creșterea economică, ritmul lent de redresare neoferind multe speranțe cu privire la capacitatea de relansare rapidă. La nivel mondial, previziunile creșterii economice globale în 2014 au fost revizuite negativ, redresarea economiei mondiale este neuniformă și cu viteze diferite. Volatilitatea financiară are tendințe de creștere, iar creșterea ratelor dobânzii ale băncilor centrale în perioada următoare va avea implicații asupra economiei globale. În acest context, perspectiva macroeconomică românească rămâne în general pozitivă, dar „sub povara cifrelor mici”, evidentă fiind necesitatea continuării reformelor structurale. România este totuși echilibrată (încă) macroeconomic, cu toate cele 5 criterii de convergență de la Maastricht îndeplinite la zi. Scriam în numărul trecut al „Economistul” că trăim un an de cotitură tocmai pentru că urmează unei perioade de austeritate bugetară și unei înghețări a finanțării economiei, fie ea de stat sau bugetară. De aceea, este foarte important cum arată planul de acțiune pentru anii următori și mai ales felul în care România va utiliza resursele de finanțare, mai ales pentru generarea de investiții și locuri de muncă (ce produc ca efecte directe consum, venituri bugetare consistente și creștere economică) și mai puțin pentru acoperirea deficitelor bugetare și de balanță comercială. De altfel, investițiile și finanțarea lor sunt subiecte fierbinți în întreaga Europă.

Pe fondul redresării economice fragile din cea mai gravă criză financiară din ultima generație, miniștrii de Finanțe au însărcinat recent Comisia Europeană și Banca Europeană de Investiții (BEI) să redacteze o listă de proiecte care să creeze creștere și să decidă cum să fie finanțate, relatează Reuters, citată de Mediafax. „Am dat mandat Comisiei și BEI să prezinte un raport inițial referitor la măsurile practice care pot fi luate, proiecte profitabile de investiții care sunt justificate”, a declarat ministrul italian al Economiei, Pier Carlo Padoan. Principala preocupare a miniștrilor de finanțe este găsirea de proiecte și de mijloace de investiții la următoarea lor reuniune, din luna octombrie.

Cât privește finanțarea proiectelor, sunt puse acum pe masa de lucru patru idei: un plan italian pentru noi instrumente de finanțare pentru companii, o propunere franco-germană de stimulare a investițiilor private, o propunere poloneză pentru înființarea unui fond UE în valoare de 700 de miliarde de euro și o propunere a noului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pentru un program de investiții în valoare de 300 de miliarde de euro destinat relansării economiei europene. Cum spunea ministrul francez de finanțe, Michel Sapin, nu are nimeni o „baghetă magică” prin care să finanțeze sectorul privat, dar „avem nevoie de creștere, trebuie să stimulăm cererea fără să ne îndatorăm. Este nevoie de mixul corespunzător de bani publici și privați”. Economia UE, care generează circa un sfert din PIB-ul mondial, a înregistrat anul trecut o creștere de numai 0,1%, iar rata șomajului este aproape dublă față de cea din Statele Unite, cu aproximativ 25 de milioane de persoane fără un loc de muncă. Vicepreședintele Băncii Centrale Europene (BCE) Vitor Constancio a declarat că economia Zonei Euro va reveni la creștere în trimestrul al treilea, dar avansul pe ansamblul anului va fi sub 1%. Spre deosebire de Statele Unite, companiile europene depind de bănci pentru 80% din finanțările atrase, dar băncile sunt reticente să dea împrumuturi, în urma crizei. În Italia, a patra mare economie a Europei, creditele acordate companiilor au scăzut cu peste 70 de miliarde de euro de la jumătatea lui 2011, iar contracția continuă, potrivit datelor băncii centrale din această țară³. Problema este aceeași la nivelul Europei, cu impact asupra redresării, în condițiile în care companiile mici asigură două din trei locuri de muncă în UE. O altă problemă este costul diferit de creditare în statele Zonei Euro, regiune unde obiectivul este crearea unor premise unitare de finanțare. În aceste condiții, investițiile sunt cuvântul de ordine între miniștrii europeni, în pofida politicii germane de reducere a cheltuielilor bugetare. Germania este presată de Franța și Italia să relaxeze politica fiscală și să se folosească de încasările publice pentru investiții. Ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, susține cu tărie investițiile, dar a respins apelurile ca guvernul de la Berlin să cheltuiască mai mult pentru a susține economia Zonei Euro, care a stagnat în trimestrul al doilea.

Bun, deci avem un an 2014 de cotitură. Revin asupra acestei idei: peste 70% din creditele bancare – o proporție covârșitoare – sunt destinate mediului privat, sectorului IMM, dar realitatea arată că doar circa 15% dintre întreprinderile mici și mijlocii se finanțează prin intermediere bancară. Ceea ce înseamnă că firmele românești își finanțează intern afacerile și creșterea economică recurgând la resurse proprii (acolo unde e cazul, dar cel mai probabil e că deocamdată resursele interne abia ajung pentru finanțarea supraviețuirii în piață, a stagnării, și nu a creșterii) și nicidecum la sistemul bancar. Pe baza celor arătate, o concluzie firească este că autoritățile publice din România trebuie să genereze și să și pună în aplicare numeroase măsuri de relansare economică, mai ales de a se alinia la megatendința globală de încurajare a investițiilor și de colaborare eficientă cu sectorul privat pentru a provoca creștere economică susținută. Și asta nu suportă amânare și nici compromisuri de natură electorală. Este drept că și sectorul privat din România trebuie să își asume transformări structurale impuse de megatrendurile globale, dar și de alegerea României de a deveni membru al Uniunii Bancare și Uniunii Economice și Monetare. Sau, așa cum spunea astă-vară bancherul Nicolae Dănilă, „România și-a stabilit ținta. Acum trebuie doar să își «suflece» mânecile și să se apuce de treabă fără să piardă din vedere nicio clipă scopul final”. Iar în treaba asta, e cert că investițiile vor fi „bagheta magică” a creșterii economice.

Notă: În numărul viitor, partea a doua, „Cum o duce creditarea?”.

¹Tendințe prezentate într-un raport al Comitetului de Audit al Ernst&Young, subliniind problemele cu care se confruntă principalele companii europene: „Megatrends 2014: the future of business”, http://www.ey.com/GL/en/Issues/Governance-and-reporting/Audit-Committee/EY-ACB-Megatrends-2014-the-future-of-business, accesat la 24 septembrie 2014, ora 13:00.
²Nenad Pacek, „Emerging Markets: Lessons for Business Success”, „Five Mega-trends facing international businesses through to 2020”, http://www.insightbureau.com/insight_articles/FTDO.No44.Pacek.Nov09.pdf, accesat la 24 septembrie 2014, ora 13:30.
³Mediafax, fluxul economic.