Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

Macro climat financiar
„Cultul deficitului” și datoria civică de a lupta contra austerității: mistificarea și misticizarea argumentului economic

Radu Mușetescu, conf. univ. dr., directorul Departamentului de REI, ASE București
Economistul nr. 37-38, 6 octombrie 2014


Macro climat financiar „Cultul deficitului” și datoria civică de a lupta contra austerității: mistificarea și misticizarea argumentului economic

Loretta Graziano, în a sa excelentă carte despre „Interpreting the Money Supply: Human and Institutional Factors” (Quorum Books, 1987), amintește de așa-numitul „cult al cargo-ului” („cargo cult”) din Pacificul de Sud. Băștinașii, aflați într-un stadiu incipient de dezvoltare, au intrat în contact cu personalul bazelor militare americane înființate în zonă. Localnicii primeau de la militari drept cadouri diferite produse cu un grad relativ ridicat de prelucrare (haine, conserve etc.). Pentru băștinași, însă, care au în comun cu omul modern curiozitatea și spiritul cercetător, sursa reală a acestor produse era cu adevărat misterioasă. Atât timp cât militarii nu fabricau local nici unul dintre aceste produse, localnicii au asociat „izvorul” acestor bunuri cu aterizarea giganticelor avioane cargo militare pe pistele din aceste baze. Bineînțeles, conform înțelegerii lor, aceste avioane erau trimise de către zeii la care ei se închinau. Această modalitate de a acomoda, ca rezultat al cercetării empirice, „motorul” prosperității cu sistemul de cunoștințe deja deținut poate fi recunoscută drept cu adevărat ingenioasă.

Povestea continuă însă cu o a doua parte. Închiderea unor baze militare din zonă i-a pus pe unii localnici într-o dilemă cu privire la prosperitatea tocmai dobândită. De ce nu mai aterizează avioanele cargo? Iar răspunsul lor, în același timp ilar de simplu, dar la fel de remarcabil de ingenios, a fost să imite la capătul pistelor abandonate mișcările celor care dirijau aterizarea avioanelor. Imitând aceste mișcări, băștinașii sperau să facă mult-așteptatele aparate de zbor să aterizeze din nou. Bineînțeles, spre oroarea lor, acest lucru nu s-a întâmplat.

Și astfel ajungem la finalul povestirii: ce s-a întâmplat cu băștinașii din Pacificul de Sud după eșecul încercării lor de a readuce prosperitatea? Fie au rămas perplecși (altfel spus, întreaga lor înțelegere rațională a lumii s-a prăbușit și practic nu au mai putut acționa fiindcă „tehnologia” lor nu mai funcționa), fie au găsit alte explicații ale lipsei unor noi avioane (de exemplu, că nu sacrificau un număr suficient de virgine din trib și zeii erau supărați), fie, în mod pragmatic, au aruncat la gunoi aceste idei nefuncționale și s-au apucat să caute alte modalități de a atinge prosperitatea.

„Cultul cargo” poate fi echivalat aproape în mod perfect cu un adevărat „cult al deficitului” care se manifestă în mod pregnant printre economiști, decidenți publici și alți diferiți comentatori în perioada contemporană. Acest cult se bazează pe argumente – aparent mult mai raționale decât în realitate – ale celor care afirmă că sursa prosperității în societatea modernă este mărimea cheltuielilor guvernamentale și/sau a deficitului bugetar. În ciuda logicii elementare potrivit căreia cheltuielile unei entități trebuie să fie raportate la veniturile ei, argumentează că, în cazul guvernelor, chiar și deficitele stimulează creșterea economică, cu atât mai mult în perioadă de criză. În acest sens, John Maynard Keynes a fost marele apologet al cheltuielilor publice. Cine să nu îl iubească printre decidenții publici?

Empiric, este posibil ca cineva să asocieze prosperitatea momentului cu mărimea cheltuielilor guvernamentale și chiar, în unele cazuri, ale deficitului bugetului public. Dar această corelație nu înseamnă automat cauzalitate (aceasta fiind și una dintre marile probleme ale empirismului). Propoziția corectă este nu că „cheltuielile guvernamentale ridicate sunt sursa prosperității generale”, ci că „într-o stare de prosperitate generală cheltuielile guvernamentale sunt ridicate” (asumând un nivel relativ constant de taxare).

Cei care nu merg la relația reală de cauzalitate cad în eroarea băștinașilor din Pacificul de Sud. Rezumându-se la cercetări empirice, ei pot înțelege lumea doar prin ceea ce văd (fie în orizontul spațial, dar mai ales în cel logic). Or, ceea ce nu se vede este, conform lui Frederic Bastiat, exact ceea ce face diferența dintre un economist bun și un economist prost. Și, în esență, între prosperitate și sărăcie.

Izbucnirea crizei economice și scăderea veniturilor bugetare din taxare au determinat peste tot în lume o reacție logică de reducere a cheltuielilor. Până la urmă, un guvern trebuie să se întindă și el cât îl ține plapuma, ca orice mujic din popor. Nici un guvern nu poate ignora în mod sistematic balanța dintre încasările bugetare și cheltuielile bugetare, deși, spre deosebire de orice mujic, guvernul are întotdeauna un buzunar secret, și anume monetizarea datoriei publice (și a deficitului).

Ignorarea acestei realități atât de simple a ajuns în teoria economică occidentală, dar mai ales în discuția publică, la nivel de „cult”. Unul dintre cuvintele mistice care a apărut pe parcursul acestei crize economice este cel de „austeritate”. Deși în nici un manual bun de economie nu se găsește un asemenea termen, el este în ultimii ani pe buzele tututor celor care au energia și în același timp ignoranța și încăpățânarea unor misionari agresivi de a răspândi „cultul” deficitului. „Austeritatea” este dificil de definit căci, aparent, chiar și în sfera non-economică trebuie să ai un standard comun acceptat de comparație. În lipsa unui asemenea standard, orice poate fi „auster” sau, dimpotrivă, risipitor sau generos. Unii economiști au definit „austeritatea” drept orice măsură a guvernului care înseamnă o reducere a cheltuielilor publice. În mod evident, este o problemă în a compara situații diferite în care se află guverne diferite. A echivala situația celui care taie de la zece la nouă kilograme de cartofi consumul săptămânal cu a celui care renunță la al noulea Lamborghini de colecție (fiindcă alții au licitat mai mult pentru exemplarul din seria limitată recent lansat) și a spune că cel de-al doilea este mai „auster” este o mare glumă. După două decenii de expansiune a guvernului și a cheltuielilor publice, majoritatea guvernelor se află mai mult în situația celui cu 8 Lamborghini decât în situația celui cu 9 kilograme de cartofi.

Preoții noului „cult” pot fi găsiți peste tot, chiar și în categoria celor care ar trebui să cheme la o întoarcere către raționalitate: laureații premiului Nobel pentru economie. Joseph Stiglitz declara în septembrie 2014 că „austeritatea a eșuat” și că „ceea ce ține investițiile la un nivel redus nu sunt taxele mari, ci lipsa cererii”. Cu tot respectul pentru cei care au o statuie în Pantheonul zeilor economici, cei care dau premiul Nobel ar trebui să aibă și dreptul de a-l retrage. O asemenea afirmație este atât de non-economică, încât rareori poate fi egalată. Taxele întotdeauna reduc cererea și/sau investițiile, iar expansiunea monetară nu poate acoperi acest deficit de economisire într-un mod real. Probabil că lui Stiglitz, ca majorității economiștilor din prezent, îi lipsește o teorie a capitalului în măsura în care asumă că investițiile pot fi acoperite din orice expansiune monetară inițiată de către băncile centrale. Că creșterea masei monetare nu înseamnă automat o cantitate mai mare de bunuri de capital în societate este afirmat și susținut de către economiștii mai „austeri” încă de pe vremea lui Adam Smith.

Alți economiști afirmau în reviste de mare circulație cum că „austeritatea nu funcționează” (Mark Blyth, The Austerity Delusion, Foreign Affairs, mai/iunie 2013). Paradoxal, semnul eșecului acesteia este, în viziunea lor, creșterea masivă a datoriei publice. Performanțele contradictorii ale așa-zisului Club REBLL (România, Estonia, Bulgaria, Lituania și Letonia – evident, etichetele sunt importante în lupta ideologică, acestea sunt țările „rebele”), respectiv țările care în 2009-2010 au adoptat măsuri de austeritate ca urmare a crizei economice globale, sunt, de asemenea, aduse ca și exemplu. Este de o logică elementară faptul că creșterea datoriei publice în sine este semnul că cheltuielile publice nu au fost reduse, după cum semnala în mod corect un contributor al revistei Forbes: țările considerate a fi intrat și mai mult în criză din cauza austerității („porcii” PIGS – Portugalia, Italia, Grecia, Spania) sunt de fapt țări în care cheltuielile guvernamentale – ca și îndatorarea – au crescut în mod constant în 2000-2012. Mai mult, trei din cele patru țări europene cu cea mai bună performanță a creșterii PIB sunt printre cele care au redus cheltuielile guvernamentale, printre ele aflându-se și Polonia (Jeffrey Dorfman, Austerity in Europe: It Will Work if It’s Ever Tried, 1 august 2013).

Problema studiilor empirice este însă că ele nu dovedesc nimic, nici într-un sens, nici în celălalt. Sau, mai bine spus, că pot dovedi orice. Este deja de domeniul folclorului faptul că erorile de colectare a datelor pe care se bazează studiul economiștilor de la Harvard, Kenneth Rogoff și Carmen Reinhart, cu privire la impactul negativ al datoriei publice asupra creșterii economice au fost „deconspirate” de un student mai cercetător de stânga. Că eroarea a fost într-adevăr accidentală sau că pur și simplu a fost o manipulare de date este mai puțin relevant. Practic, este imposibil de citit mintea cercetătorilor, iar intențiile bune nu legitimează erorile. În ciuda dominanței metodologice (și, de ce nu?, ideologice) a studiilor cantitative, complexitatea economiilor naționale și globale este atât de ridicată, încât oricine poate dovedi orice la un moment dat într-un anumit context. Empirismul fragilizează legitimitatea economiei politice și o aruncă în derizoriu. În alte științe sociale, deja se fac bancuri cu privire la empirismul găunos al unor economiști.

În viziunea unora, „austeritatea” a determinat Marea Criză Interbelică, i-a adus pe naziști la putere, a permis partidei militariste să ia puterea în Japonia și, dacă stăm bine să ne gândim și noi, l-o fi dat jos și pe Ceaușescu. Iată ceea ce ar putea fi, dacă nu panaceu, sursa tuturor relelor. Astfel, obținem o teorie a orice bazată pe cauza tuturor cauzelor, „austeritatea”.

Că lumea nu este atât de simplă nu este nevoie să fi luat premiul Nobel pentru economie pentru a înțelege. Ideea că creșterea cheltuielilor guvernamentale este soluția ultimă a prosperității s-a dovedit a fi falsă. Fiindcă, dacă utilizăm logica, dilema este până unde să crească aceste cheltuieli guvernamentale? Dacă critica austerității este coerentă din punct de vedere logic, atunci întrebarea la fel de logică ar fi: de ce să ne oprim la 50% din PIB cu bugetul public? De ce să nu anulăm în totalitate ideea de „austeritate”, de „restrângere” a cheltuielilor publice. De ce să nu cheltuie statul tot PIB-ul pentru maximizarea creștereii economice și astfel să nu îi mai lăsăm pe „infidelii” privați să ia decizii cu privire la bunăstarea cetățenilor (și, întâmplător, și a sectorului public).

Altfel spus, chemarea către deficite și cheltuieli publice nu este decât o chemare către socialism. Cine critică austeritatea nu este decât un socialist „sub acoperire”. Asta, dacă nu cumva este o formă de misticism milenarist care speră disperat că negarea rarității, a legilor fundamentale ale economiei se poate face prin metoda struțului (adică prin ignorare). Cei care cred că „dacă nu vezi, nu există” (unii din această tagmă spun doar că „dacă nu poți măsura, nu poți cunoaște”) sunt de regulă cei care „dispar, dar nu știu de ce”. Adică din tagma dinozaurilor.

Revenind la învățătura băștinașilor din Pacificul de Sud, putem realiza ceea ce se întâmplă în prezent, în contextul în care măsurile dramatice de ieșire din criză au efecte care par a fi contradictorii: unii au rămas perplecși și nu știu ce să mai facă (pedalează în gol pe același discurs și adoptă aceleași măsuri, deși corabia este în derivă), alții au considerat că de vină sunt tot ei și doresc și mai abitir să implementeze măsurile eșuate de ieșire din criză (de tipul: problema socialismului nu a fost prea mult socialism, ci prea puțin socialism). Iar alții, mai pragmatici, aruncă la gunoi rețetele inutile ale unor doctori premiați mai mult pentru imagine decât pentru tratamente reușite și revin la principiile fundamentale ale economiei: stabilește realist scopurile, alege mijloacele cele mai eficiente și raționalizează bunurile economice rare.

Marii preoți ai deficitului public sunt, în consecință, misionari ai socialismului. Fie că o știu, fie că nu o știu. Incantațiile lor sunt mostre de gândire anti-teoretică și anti-economică. În mod fundamental, ei sunt niște negaționiști ai rarității și, în mod sistemic, ai realității.

Articolul face parte din dosarul Macro Climat Financiar
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Legislația fiscală românească nu trebuie schimbată din temelii, căci avem un Cod fiscal rezonabil ca funcționalitate și norme de aplicare detaliate. Însă e nevoie de o rescriere a Codului fiscal pentru că realitatea economică a depășit legislația în unele privințe, iar lipsa de prevederi specifice face de multe ori greoaie aplicarea unor prevederi prea generale.

Am învățat, atât acasă, cât și mai târziu, la școală, să fiu serios și smerit. Să îmi găsesc un loc de muncă. Ăsta este modelul ante-capitalist. Era mai bine să fie așa. Mai sigur. La finalul facultății, băncile (indiferent că acționar era statul sau privat) păreau locul unde să fii ca absolvent de ASE. Confirmai absolvirea unui ciclu de 4 sau 5 ani. Din fericire, m-am împotrivit, iar anul 2009 mi-a confirmat că un monolit este primul care se crapă când se apropie o criză financiară.

Avem nevoie de legi clare pentru a ști ce obligații fiscale avem, pentru a nu crea riscuri legislative pentru business. Statul, prin statut, este responsabil de calitatea reglementărilor. Atunci când reglementarea este neclară, ea trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. De altfel, există și o decizie a CEDO în acest sens.

Academia este obișnuită să nu se implice în niciun fel în lupta politică, pentru că – de ce să nu o spunem? – asta este rațiunea de a exista a Academiei. Tema discutată – vă spun ca un cercetător în domeniul economic – se află la miezul științei economice.

Proiectul Pactul pentru Fiscalitate este o inițiativă lăudabilă și mă simt onorat că particip la ea. Sper să aibă un rol important în procesul general de perfecționare și modernizare a gândirii și politicii economice românești. Pactul pentru Fiscalitate enumeră și dorește să urmeze patru principii suverane pentru o societate prosperă: stimularea investițiilor directe; simplificarea, eficientizarea și predictibilitatea legislației fiscale; depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero la evaziune.

Ce ne propunem prin Pactul pentru Fiscalitate este ca inițiativa să contribuie la crearea unei fiscalități eficiente, responsabile, credibile, transparente și deschise în relația cu beneficiarii serviciilor sale – cetățenii și mediul de afaceri. Avem nevoie de un sistem fiscal predictibil și stabil, capabil să favorizeze și să susțină dezvoltarea socio-economică echilibrată la nivel național și local.

La începutul acestui an am avut o curiozitate: cum a evoluat fiscalitatea românească în ultimii 10 ani? Am făcut, așadar, un inventar al măsurilor de politică fiscală în această perioadă, perioadă care coincide și cu cea în care avem un Cod Fiscal și unul de Procedură Fiscală care reglementează principalele impozite și taxe din România, precum și modul în care este guvernată relația între contribuabil și ANAF.

Am participat la conferința de lansare în dezbatere publică a sus-menționatului „Pact pentru Fiscalitate”, Romanian Business Leaders fiind și ea – alături de alte entități – parte a acestei inițiative. Lăudabile, în măsura în care nu va rămâne o formă fără fond și în măsura în care se înțeleg bine termenii.

Încep prin a mulțumi pentru invitația de a mă adresa, prin intermediul revistei dvs., economiștilor din România sau cel puțin celor care sunt membri ai AGER și deci cititori firești ai acestei reviste. Mi se pare normal să mă autodivulg din capul locului prin a vă informa că sunt la rândul meu economist (și o spun cu mândrie), licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București.

Ziua Profesiilor Liberale din România – 5 noiembrie – a fost marcată printr-o conferință ajunsă anul acesta la a șaptea ediție, fără să însemne nici pe departe rutina simplei marcări a unei date atribuite la nivel organizațional, ci reunind sub forma unei dezbateri de substanță exponenți dintr-o diversitate de domenii economico-sociale, precum și din spațiul conex al partenerilor, beneficiarilor, autorităților. Organizată de UPLR – Uniunea Profesiilor Liberale din România, conferința a avut ca temă „Consolidarea profesiilor liberale – mijloc de dezvoltare a societății românești”.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I