Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

Macro climat financiar
Băncile Centrale în epoca postcriză (II)

Silviu Cerna, prof. univ. dr. Universitatea de Vest din Timișoara, fost membru CA la BNR, 1992-2009
Economistul nr. 39, 13 octombrie 2014


Macro climat financiar Băncile Centrale în epoca postcriză (II)

La fel ca alte momente deosebite din istoria băncilor centrale, criza financiară recentă și marea recesiune care i-a urmat vor deschide, probabil, o nouă eră în evoluția instituției băncii centrale. Băncile centrale vor trebui să recunoască posibilitatea coexistenței unor echilibre și dezechilibre parțiale și să împiedice transformarea echilibrului economiei reale în dezechilibru economic general prin acumularea unor disproporții în sectorul financiar. De asemenea, ele vor trebui să fie pregătite pentru gestionarea crizelor. Ca urmare, băncile centrale nu vor putea reveni pur și simplu la politicile monetare din epoca anterioară crizei, ci vor trebui să creeze o „nouă normalitate”. Aceasta înseamnă, practic, operarea unor schimbări importante atât la nivelul obiectivelor și instrumentelor politicii monetare, cât și la nivelul relațiilor băncilor centrale unele cu altele și cu guvernele țărilor respective.

Evoluțiile recente arată că un obiectiv intermediar important al unei bănci centrale care se preocupă de stabilitatea prețurilor trebuie să fie stabilitatea financiară. Această idee nu este, desigur, nouă. Multe bănci centrale publică în prezent ample „Rapoarte de stabilitate”. Însă afirmația că „analiza politicii monetare duce la decizii, pe când analiza stabilității financiare duce la rapoarte” este, din păcate, de prea multe ori, adevărată. Motivul pare a fi acela că analiza stabilității financiare tinde să fie foarte amplă și complexă și nu se focalizează asupra unor variabile importante și susceptibile a fi folosite drept instrumente de politică economică. De exemplu, în literatură există o amplă dezbatere cu privire la oportunitatea luării în considerare a prețurilor activelor financiare în conceperea politicii monetare. Însă dificultățile sunt considerabile: prețurile căror active trebuie luate în considerare?; care este prețul adecvat și care este prețul „umflat”?; sunt toate „bulele” la fel de periculoase?; ce ar trebui să facă banca centrală atunci când a diagnosticat o „bulă” a prețurilor activelor financiare?

Pentru a depăși aceste dificultăți, banca centrală trebuie să se concentreze asupra cauzelor, nu asupra formelor de manifestare ale exceselor din sectorul financiar. Stabilitatea financiară este clar pusă în pericol – iar acțiunea este necesară – atunci când gradul de îndatorare ajunge la nivele nesănătoase pentru economie. O asemenea situație apare atunci când rata de creștere a volumului creditului este mult mai mare decât rata de creștere a PIB nominal – așa cum a fost cazul în timpul „marii moderații”. Colapsul care s-a produs în mod inevitabil a avut consecințe economice extreme; acestea au devenit evidente imediat după falimentul băncii Lehman Brothers, când activitățile financiare s-au blocat aproape complet. Astfel, preocuparea pentru stabilitatea financiară impune sporirea atenției acordate evoluției creditului și utilizarea abaterii durabile a indicatorului „ponderea creditului în PIB” de la nivelul considerat relativ adecvat – ca semn clar al necesității de a acționa.

Multe bănci centrale urmăresc, de asemenea, obiectivul creșterii economice, fie pentru că acesta figurează – direct sau indirect – în atribuțiile lor oficiale, fie pentru că băncile centrale consideră că acest obiectiv este important pentru realizarea stabilității prețurilor. Cu toate acestea, politica monetară nu constituie întotdeauna cel mai adecvat instrument de stimulare a creșterii economice. Este adevărat că politica monetară poate avea efecte stimulative asupra economiei reale pe termen scurt, însă, în mod aproape sigur, această modalitate de intervenție a statului în economie nu amplifică creșterea economică pe termen lung. În plus, asumarea de către banca centrală a responsabilității creșterii economice slăbește independența acesteia față de guvern. Astfel, banca centrală ar p-utea fi constrânsă sau tentată de unele rezultate obținute pe termen scurt în materie de creștere economică să renunțe la angajamentul său de a salvgarda puterea de cumpărare a monedei. Prin urmare, pentru a nu distrage atenția bancii centrale de la adevărata sa misiune și a evita supraîncărcarea acesteia cu sarcini pe care oricum nu le poate îndeplini, creșterea economică trebuie văzută ca rezultat al acțiunii factorilor săi fundamentali (capital, forță de muncă, resurse naturale etc.), în condițiile stabilității prețurilor, nu ca obiectiv al băncii centrale. Stabilitatea prețurilor nu este, desigur, o condiție suficientă pentru creșterea economică, însă este o condiție necesară într-un orizont de timp ceva mai lung.

În sistemul bancar cu rezerve fracționate, în care moneda este creată prin procesul de creditare, la care participă atât banca centrală, cât și băncile comerciale și sectorul nebancar al economiei, principalul instrument de politică monetară este dobânda pe care băncile centrale o percep la creditele pe care le acordă băncilor comerciale. După cum am mai menționat, modificarea dobânzii băncii centrale se transmite prin intermediul sistemului bancar și al piețelor financiare către economia reală, influențând condițiile care asigură stabilitatea prețurilor. Instrumentul ratei dobânzii nu este însă suficient atunci când economia se află într-un echilibru precar, de exemplu, în cazul în care creditul se înscrie pe o traiectorie de creștere explozivă sau când, dimpotrivă, este complet blocat. În primul caz, mecanismul de transmisie al politicii monetare este distorsionat; în cazul al doilea, acest mecanism pur și simplu nu funcționează. Este limpede, deci, că pentru a contracara evoluțiile periculoase din sectorul financiar și a se pregăti pentru gestionarea crizei, băncile centrale au nevoie de instrumente suplimentare.

Unul din aceste instrumente este politica macro-prudențială. În condițiile „noii normalități”, politica macro-prudențială trebuie să figureze pe lista instrumentelor băncilor centrale, deoarece acest gen de politică este de natură să reducă imperfecțiunile pieței și să atenueze prociclitatea spontană a comportamentului băncilor și al celorlalte instituții financiare. În particular, pentru a evita creșterea explozivă a creditului, urmată, eventual, de încetarea bruscă a procesului de creditare, băncile centrale ar putea resuscita instrumentul rezervelor minime obligatorii cu rate diferențiate și folosirea contracilică a mecanismului respectiv. Căci acest instrument are o puternică influență asupra procesului de multiplicare a creditului de la nivelul sistemului bancar. De asemenea, pentru a influența anumite piețe (de exemplu, piața creditelor ipotecare), băncile centrale pot impune nivele minime specifice pentru indicatorul „LTV” (loan-to-value) și pentru randamentul plasamentelor financiare finanțate prin credite.

În ceea ce privește modificarea valorii posturilor din bilanțul băncii centrale prin actualele practici de relaxare cantitativă (Quantitative Easing) și de relaxare calitativă (Qualitative Easing), aceasta ar trebui să rămână în setul de instrumente al băncilor centrale pentru a fi folosită pentru gestionarea crizei în cazul în care contracția creditului distruge mecanismul de transmisie monetară, necesitând înlocuirea monedei „interne” (inside money) cu monedă „externă” (outside money), ori atunci când piețele de capital sunt blocate. Într-adevăr, în aceste condiții, instrumentul ratei dobânzii este ineficace, deoarece băncile refuză să mai acorde credite, clienții băncilor refuză să contracteze noi împrumuturi sau lichiditatea piețelor de capital s-a evaporat. Probabilitatea apariției colapsului creditului este foarte mare atunci când deflația reduce ratele dobânzilor nominale foarte aproape de zero, ceea ce face ca ratele reale să fie pozitive, deși economia este în recesiune (capcana lichidității, Liquidity Trap). Este adevărat că prin însăși natura sa de instrument de gestionare a crizei, expandarea valorii posturilor din bilanțul băncii centrale are caracter de măsură excepțională. Însă această măsură nu trebuie considerată incompatibilă, în principiu, cu rolul băncii centrale.

O altă problemă cu care se confruntă băncile centrale în epoca postcriză este evitarea riscului moral (moral hazard). Acest gen de risc apare inevitabil în cazul în care băncile centrale acționează drept creditor de ultimă instanță al băncilor comerciale de importanță sistemică și al guvernelor. Cu toate acestea, într-un sistem bancar cu rezerve fracționate, existența unui creditor de ultimă instanță al băncilor comerciale este necesară, deoarece deponenții pot cere în masă și în mod irațional restituirea depozitelor (panică bancară). Cu alte cuvinte, ei pot solicita imperios transformarea masivă a monedei „interne” (depozite) în monedă „externă” (bancnote emise de banca centrală). Or, în această situație, chiar și băncile solvabile pot intra în faliment, din cauză că le lipsește moneda băncii centrale. Desigur, prăbușirea băncilor ar putea fi evitată dacă sistemul bancar cu rezerve fracționate ar fi înlocuit cu un sistem bancar cu rezerve 100%. Însă, în prezent, această revenire la o practică istoric depășită este puțin probabilă.

În plus, băncile centrale ar putea fi forțate să acționeze în calitate de creditor de ultimă instanță al guvernelor – în cazul în care guvernele respective nu pot să-și ramburseze datoriile pe care le au față de bănci sau de piețele de capital și când încetarea plăților de către stat ar provoca o criză majoră a sistemului financiar. Desigur, efectele sistemice ale încetării plăților de către stat ar putea fi și ele evitate, dacă investitorii în titluri de stat ar fi obligați de reglementările bancare și de agențiile de rating să trateze creanțele asupra statului ca active cu risc. Însă, în prezent, și acest lucru este puțin probabil să se întâmple, deoarece ar schimba natura titlurilor publice din active „sigure” în active „cu risc”, ceea ce ar limita accesul statului la piața creditului și ar mări costul creditului public.

Cu toate acestea, existența unor plase de siguranță (Safety Nets) oficiale pentru bănci și guverne (scheme de garantare a depozitelor; mecanisme de redresare și rezoluție a insituțiilor de credit și firmelor de investiții; credite pentru asigurarea stabilității financiare acordate de FMI etc.) reduce costurile de finanțare ale acestor entități și le încurajează să intre în relații de credit. Lucrurile se înrăutățesc însă atunci când băncile de importanță sistemică nu pot fi lăsate să dea faliment, chiar dacă statul în care o asemenea bancă se află este, la rândul său, insolvabil. În acest caz, guvernul statului respectiv este nevoit să salveze aceste bănci cu banii contribuabililor, iar banca centrală nu mai are ce să facă decât să acorde credite unui stat care este exclus de piața financiară tocmai ca urmare a creșterii datoriei sale din cauza salvării unor bănci. Aici, prima și cea mai bună soluție ar fi divizarea unei bănci de importanță sistemică în mai multe unități mai mici, care nu pot pune în pericol întregul sistem. Însă determinarea și capacitatea guvernelor de a face chiar și numai acest lucru sunt și ele îndoielnice.

Singura modalitate practică de protecție față de riscul moral este interpretarea strictă a funcției de creditor de ultimă instanță. Iar o condiție necesară în acest sens este independența băncii centrale față de orice inferență publică. Desigur, această independență nu elimină posibilitatea creării riscului moral prin însăși exercitarea funcției de creditor de ultimă instanță de către banca centrală, însă, dacă este clar că aceasta este capabilă și hotărâtă să acționeze cu mare prudență, riscul respectiv se reduce. Băncile centrale sunt cu atât mai credibile din acest punct de vedere, cu cât sunt mai puternice constrângerile pentru guverne să ducă politici fiscale sănătoase, iar pentru conducătorii băncilor comerciale și instituțiilor financiare nebancare, să dețină suficiente fonduri de rezervă (Capital Buffer).

Deși pericolele iminente create de criza financiară s-au redus, iar activitatea economică este pe cale să-și revină, multe bănci centrale sunt nemulțumite de ritmul de redresare și se tem în continuare de revenirea instabilității financiare. Pentru a sprijini redresarea și a se proteja împotriva riscurilor la adresa stabilității prețurilor provenite din sectorul financiar, ele doresc să ducă o politică monetară mai flexibilă decât cea rezultată din interpretarea tradițională a strategiei de „țintire pură a inflației”. Banca Angliei, de exemplu, și-a modificat abordarea în ceea ce privește țintirea directă a inflației, mărind perioada de timp pentru care este stabilită ținta; ea a numit această strategie „țintirea flexibilă a inflației”. De asemenea, BCE și alte bănci centrale încearcă să ghideze anticipațiile piețelor cu privire la evoluția viitoare a dobânzilor (Forward Guidance) prin asumarea explicită a angajamentului de a menține dobânzile scăzute până când anumite variabile economice vor prezenta semne clare de ameliorare. Cu toate acestea, abaterea de la conceptul consacrat de „țintire a inflației” creează anumite confuzii în rândul participanților la piața financiară. Întrebările care se pun sunt de genul: sunt oare băncile centrale dispuse să accepte creșterea inflației ca mijloc de sprijinire a creșterii economice și ocupării forței de muncă?; dacă da, noul set de priorități va fi permanent sau va fi schimbat din nou în viitor?; într-o lume cu piețe globale integrate, pot oare băncile centrale să se decupleze de condițiile locale din SUA? (Evoluțiile recente arată că cel puțin răspunsul la ultima întrebare este negativ).

Pentru a evita continuarea confuziei și erodarea credibilității lor, este important ca băncile centrale să explice clar schimbarea pe care o operează la nivelul obiectivelor și instrumentelor lor și implicațiile pe care această schimbare le are asupra activității economice. În cazul în care băncile centrale mențin stabilitatea prețurilor ca obiectiv final, este limpede că nu poate exista un compromis cu alte obiective, cum ar fi creșterea economică sau ocuparea forței de muncă. Însă tot așa de clar este că, pentru a atinge acest obiectiv final, trebuie asigurată stabilitatea financiară. Confuzia apare atunci când băncile centrale se rezumă la a reinterpreta vechea lor funcție-obiectiv astfel încât să includă stabilitatea financiară în rândul elementelor pe care le iau în considerare. Căci, în acest caz, apar întrebări de tipul: cât timp trebuie ca dobânzile să fie menținute scăzute?; de ce trebuie ca politica de dobânzi actuală să acorde mai mare atenție decât în trecut problemei dezvoltării economice și șomajului? Aceste întrebări pot fi evitate prin reformularea funcției-obiectiv a băncilor centrale folosite în perioada de dinainte de criză astfel încât să se prevină apariția a ceea ce Hyman Minsky a numit „paradoxul liniștii”: deși obiectivul politicii monetare este inflația, evoluțiile din sectorul financiar pun în pericol stabilitatea prețurilor pe termen lung (Minsky H., Cum stabilizăm o economie instabilă, Editura Publica, București, 2011, pp. 362-363). În acest context, este mai folositor ca băncile centrale să explice modificările intervenite în maniera în care acționează, decât să se încerce gestionarea anticipațiilor cu privire la rata dobânzii cu ajutorul instrumentelor pe care le-au utilizat înainte de criză. Dacă piețele înțeleg bine aceste schimbări, ele își vor formula anticipațiile cu privire la orientarea viitoare a politicii băncii centrale în concordanță cu intențiile acesteia și vor suferi mai puține deziluzii și surprize. Iar o variabilă care pare a se califica pentru a fi inclusă în funcția de reacție a băncii centrale este volumul creditului.

În concluzie, instituția băncii centrale a cunoscut schimbări profunde în cursul timpului. Criza financiară recentă a adus o nouă schimbare majoră și a deschis o nouă epocă. Cu toate acestea, viitorul instituției băncii centrale în noua eră nu este complet diferit de trecutul recent. Stabilitatea prețurilor va rămâne obiectivul final, însă stabilitatea financiară va deveni obiectiv intermediar. Căci, fără ea, stabilitatea prețurilor nu poate fi menținută mult timp.

În ceea ce privește setul de instrumente al băncilor centrale, acesta este pe cale de a fi extins astfel încât să includă instrumentele de asigurare a stabilității financiare și de gestionare a crizelor.

Un număr mai mare de obiective și un set de instrumente mai diversificat determină creșterea importanței independenței băncii centrale față de interferențele politice. Absența independenței depline a băncilor centrale creează un risc moral în cazul în care acestea își îndeplinesc rolul de creditor de ultimă instanță al băncilor comerciale de importanță sistemică și al guvernului, risc care ar putea distruge sistemul monetar fiduciar. De fapt, sistemul monetar fiduciar nu poate exista mult timp fără ca o bancă centrală independentă să garanteze puterea de cumpărare a monedei pe care sectorul bancar o creează „din nimic”.

Cuvinte cheie: dosar | documentar | macro | financiar | banca | postcriză
Articolul face parte din dosarul Macro Climat Financiar
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Legislația fiscală românească nu trebuie schimbată din temelii, căci avem un Cod fiscal rezonabil ca funcționalitate și norme de aplicare detaliate. Însă e nevoie de o rescriere a Codului fiscal pentru că realitatea economică a depășit legislația în unele privințe, iar lipsa de prevederi specifice face de multe ori greoaie aplicarea unor prevederi prea generale.

Am învățat, atât acasă, cât și mai târziu, la școală, să fiu serios și smerit. Să îmi găsesc un loc de muncă. Ăsta este modelul ante-capitalist. Era mai bine să fie așa. Mai sigur. La finalul facultății, băncile (indiferent că acționar era statul sau privat) păreau locul unde să fii ca absolvent de ASE. Confirmai absolvirea unui ciclu de 4 sau 5 ani. Din fericire, m-am împotrivit, iar anul 2009 mi-a confirmat că un monolit este primul care se crapă când se apropie o criză financiară.

Avem nevoie de legi clare pentru a ști ce obligații fiscale avem, pentru a nu crea riscuri legislative pentru business. Statul, prin statut, este responsabil de calitatea reglementărilor. Atunci când reglementarea este neclară, ea trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. De altfel, există și o decizie a CEDO în acest sens.

Academia este obișnuită să nu se implice în niciun fel în lupta politică, pentru că – de ce să nu o spunem? – asta este rațiunea de a exista a Academiei. Tema discutată – vă spun ca un cercetător în domeniul economic – se află la miezul științei economice.

Proiectul Pactul pentru Fiscalitate este o inițiativă lăudabilă și mă simt onorat că particip la ea. Sper să aibă un rol important în procesul general de perfecționare și modernizare a gândirii și politicii economice românești. Pactul pentru Fiscalitate enumeră și dorește să urmeze patru principii suverane pentru o societate prosperă: stimularea investițiilor directe; simplificarea, eficientizarea și predictibilitatea legislației fiscale; depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero la evaziune.

Ce ne propunem prin Pactul pentru Fiscalitate este ca inițiativa să contribuie la crearea unei fiscalități eficiente, responsabile, credibile, transparente și deschise în relația cu beneficiarii serviciilor sale – cetățenii și mediul de afaceri. Avem nevoie de un sistem fiscal predictibil și stabil, capabil să favorizeze și să susțină dezvoltarea socio-economică echilibrată la nivel național și local.

La începutul acestui an am avut o curiozitate: cum a evoluat fiscalitatea românească în ultimii 10 ani? Am făcut, așadar, un inventar al măsurilor de politică fiscală în această perioadă, perioadă care coincide și cu cea în care avem un Cod Fiscal și unul de Procedură Fiscală care reglementează principalele impozite și taxe din România, precum și modul în care este guvernată relația între contribuabil și ANAF.

Am participat la conferința de lansare în dezbatere publică a sus-menționatului „Pact pentru Fiscalitate”, Romanian Business Leaders fiind și ea – alături de alte entități – parte a acestei inițiative. Lăudabile, în măsura în care nu va rămâne o formă fără fond și în măsura în care se înțeleg bine termenii.

Încep prin a mulțumi pentru invitația de a mă adresa, prin intermediul revistei dvs., economiștilor din România sau cel puțin celor care sunt membri ai AGER și deci cititori firești ai acestei reviste. Mi se pare normal să mă autodivulg din capul locului prin a vă informa că sunt la rândul meu economist (și o spun cu mândrie), licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București.

Ziua Profesiilor Liberale din România – 5 noiembrie – a fost marcată printr-o conferință ajunsă anul acesta la a șaptea ediție, fără să însemne nici pe departe rutina simplei marcări a unei date atribuite la nivel organizațional, ci reunind sub forma unei dezbateri de substanță exponenți dintr-o diversitate de domenii economico-sociale, precum și din spațiul conex al partenerilor, beneficiarilor, autorităților. Organizată de UPLR – Uniunea Profesiilor Liberale din România, conferința a avut ca temă „Consolidarea profesiilor liberale – mijloc de dezvoltare a societății românești”.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I