Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

Macro climat financiar
Băncile Centrale în epoca postcriză (I)

Silviu Cerna, prof. univ. dr. Universitatea de Vest din Timișoara, fost membru CA la BNR, 1992-2009
Economistul nr. 37-38, 6 octombrie 2014


Macro climat financiar Băncile Centrale în epoca postcriză (I)

Criza financiară apărută în 2007 a schimbat radical comportamentul băncilor centrale. Marile bănci centrale ale lumii (Fed, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei) și-au asumat noi obiective și au recurs la noi instrumente, ceea ce înseamnă că și-au asumat un nou rol în economie și o nouă relație cu guvernul. În condițiile atenuării crizei și ale unei anumite tendințe de revenire la normalitate, în literatură are loc o amplă dezbatere cu privire la viitorul instituției băncii centrale. În cadrul acestei dezbateri, s-au pus numeroase întrebări, dintre care amintim următoarele: 1) dacă și în ce măsură „noua normalitate” diferă de „normalitatea” din perioada anterioară crizei?; 2) trebuie oare ca băncile centrale să revină la obiectivele și instrumentele de dinainte de criză, ori trebuie să mențină unele din inovațiile apărute între timp?; 3) schimbarea rolului băncii centrale este ireversibilă sau nu?; 4) în cazul în care, într-adevăr, băncile centrale au intrat într-o nouă eră – cum anume trebuie gestionată tranziția spre această nouă epocă.

Deocamdată, răspunsurile la aceste întrebări sunt destul de confuze, în principal din cauza neclarităților care persistă cu privire la rolul și atribuțiile băncilor centrale. Pentru a atenua puțin această confuzie, este necesară analiza modului în care obiectivele, instrumentele și acțiunile băncilor centrale au fost influențate în istorie de schimbarea mediului în care acestea au operat.

Criza a obligat băncile centrale să se abată de la unele principii și practici care, în ultimele decenii, au devenit caracteristici esențiale ale respectivei instituții moderne. Astfel, în scopul prevenirii colapsului sistemului financiar mondial, băncile centrale au fost nevoite să susțină unele sisteme bancare fragile și unele piețe financiare nefuncționale, iar, în anumite cazuri, să acționeze în calitate de creditor de ultimă instanță al guvernului. În aceste condiții, numeroși economiști consideră că băncile centrale s-au aventurat într-un teritoriu necunoscut și că și-au asumat riscuri nepermise unei instituții publice de o asemenea anvergură. Cu toate acestea, prin asumarea calității de creditor de ultimă instanță al sistemului bancar comercial și prin acordarea de sprijin guvernului, băncile centrale au revenit, de fapt, la rolul pe care l-au avut inițial.

Această afirmație este susținută de evocarea împrejurărilor în care au fost create cele mai vechi bănci centrale din lume: Banca Suediei (1668) și Banca Angliei (1694). Astfel, Banca Suediei (Riksbank) a fost înființată pentru a salva o bancă comercială (Stockholms Banco), fiind preluată ulterior de rege, care a garantat restituirea depozitelor constituite la banca sa și a decretat cursul forțat al bancnotelor emise de aceasta. Banca Angliei a fost creată pentru a finanța guvernul englez, care se confrunta cu mari dificultăți în obținerea de fonduri de pe piața privată a creditului. În schimbul creditului dat statului, regele a acordat noii bănci – numită „Banca Angliei” – dreptul exclusiv de a primi în depozit monede de aur și argint și de a emite bancnote pe baza lor.

Crearea băncii centrale ca „bancă a băncilor” și „bancă a guvernului”, înzestrată de stat cu privilegiul exclusiv de a emite bancnote, constituie aspectul comun al înființării, în împrejurări naționale specifice, a băncilor centrale. Banca Franței a fost creată de Napoleon, în 1800, după modelul Băncii Angliei, pentru a stimula reluarea creșterii economice ca urmare a recesiunii profunde din perioada Revoluției Franceze. Sarcina noii bănci a fost de a emite bancnote plătibile la purtător și la vedere, în schimbul efectelor comerciale primite la scont. Banca Națională a României a fost înființată, în 1880, ca „bancă de scont și circulațiune”, care, după model occidental, deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Sistemul Federal de Rezerve al SUA (Fed) a fost creat în 1913 ca reacție la panica din 1907, când sistemul bancar a fost aproape de colaps, fiind salvat doar prin garantarea restituirii depozitelor bancare de către J.P. Morgan cu propria sa avere. În aceste condiții, principalul rol al Fed a fost acela de creditor de ultimă instanță al băncilor.

În tot cursul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX, principalele sarcini ale băncilor centrale au fost de acționa în calitate de creditor de ultimă instanță al băncilor comerciale și de a asigura finanțarea cheltuielilor statului. De exemplu, Banca Angliei a abandonat etalonul aur în 1797 pentru a putea tipări banii necesari pentru finanțarea războaielor Angliei împotriva Franței napoleoniene. În timpul Primului Război Mondial, băncile centrale au abandonat din nou etalonul aur și au tipărit mari cantități de bani fără acoperire pentru guvernele lor. Unul din cele mai cunoscute cazuri este cel al băncii centrale a Germaniei (Reichsbank), care a finanțat efortul de război german prin tipărirea unor mari cantități de bani de hârtie, procedeu continuat și după război, ceea ce a dus la hiperinflația germană din 1923.

Situația s-a repetat în ajunul și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Prima fundamentare teoretică a politicii macroeconomice, în înțelesul actual al termenului, se găsește în lucrarea lui Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor (1936). În condițiile eșecului guvernelor de a evita deflația și criza economică din anii ,30, elementul central al politicii economice recomandate de Keynes a fost politica fiscală.

Acest rol proeminent al politicii fiscale s-a menținut în programele de stabilizare aplicate în ceea mai mare parte a perioadei postbelice. Astfel, în sistemul monetar internațional de la Bretton-Woods, creat în 1944, principala sarcină a băncilor centrale din țările participante, cu excepția Fed, a fost menținerea stabilității cursurilor de schimb ale monedelor respective față de dolarul american. La rândul său, acesta a fost legat de aur printr-un curs de schimb fix. Sarcina Fed a fost administrarea dolarului astfel încât prețul aurului să se mențină la nivelul de 35 dolari uncia.

În cursul anilor ,60, balanța de plăți a SUA a înregistrat constant deficite importante, care au fost finanțate prin crearea de monedă de către Fed. În modul acesta, pe plan mondial a apărut o ofertă excedentară de dolari americani, care a declanșat fuga aurului din rezervele internaționale ale SUA spre rezervele altor state. Ca urmare, administrația Nixon a fost nevoită să desființeze legătura dolarului cu aurul (prețul oficial fix aurului).

Apariția unui nou sistem monetar, în care moneda putea fi creată de banca centrală ex nihilo, a inaugurat o nouă eră în istoria instituției băncii centrale. Astfel, în cursul anilor ,70, băncile centrale au ajuns la un compromis între șomaj și inflație – așa-numita „curbă Phillips”. De asemenea, ele au reușit să compenseze șocul produs asupra tuturor prețurilor de creșterea prețului petrolului provocată de țările membre OPEC. De aceea, toată lumea a fost surprinsă de apariția „stagflației” – termen care desemnează creșterea simultană a prețurilor și a șomajului.

Pornind de la această experiență, teoria a argumentat că inflația este întotdeauna și peste tot un fenomen monetar și că principalul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie asigurarea stabilității monedei. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei concepții, economistul american Milton Friedman, a susținut că legătura inversă dintre inflație și șomaj – presupusă de curba Phillips – nu există pe termen lung și că tot ceea ce pot face băncile centrale este să țină sub control creșterea masei monetare astfel încât să asigure stabilitatea prețurilor. Președintele Fed din anii ,80, Paul Volcker, a numit „țintirea agregatelor monetare” (monetary targeting) această nouă strategie de stopare a dinamicii inflaționiste și de creare a unei ancore pentru sistemul de creare artificială a monedei fiduciare (fiat money). Costurile acestei strategii au fost foarte mari: economia americană a suferit, în 1981-1982, cea mai mare depresie de după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă beneficiile au fost și mai mari: inflația a fost stopată, iar economia SUA s-a angajat într-o lungă perioadă de creștere economică accelerată.

Cu toate acestea, inovațiile financiare, cum ar fi, de exemplu, apariția fondurilor de investiții (Money Market Funds), au relativizat definiția monedei și au diminuat eficacitatea țintirii agregatelor monetare. În consecință, entuziasmul băncilor centrale față de „țintirea agregatelor monetare” s-a diminuat: după cum a explicat în parlament, în 1983, guvernatorul Băncii Canadei, Gerald Bouey, „nu noi l-am abandonat pe M1; M1 ne-a abandonat pe noi”. Ca urmare, „țintirea agregatelor monetare” a fost înlocuită treptat cu așa-numita „țintire a inflației” (inflation targeting), strategie de politică monetară care urmărește în mod direct realizarea obiectivului final al politicii monetare (stabilitatea prețurilor) fără a utiliza un obiectiv intermediar (creșterea masei monetare). Această strategie se bazează pe modelul keynesiano-neoclasic, care a devenit modelul macroeconomic standard la sfârșitul anilor ,80 și începutul anilor ,90. Principalele caracteristici ale acestui model sunt ipoteza anticipațiilor raționale, utilizarea unei funcții de utilitate inter-temporală pentru a descrie comportamentul agenților economici și utilizarea curbei Phillips pentru exprimarea relației dintre inflație și șomaj. Pe baza acestui model, John Taylor a formulat o regulă de politică monetară simplă: într-o politică monetară neutrală, rata dobânzii pe termen scurt trebuie menținută constantă; ea trebuie majorată (redusă) – în cazul în care abaterea producției efective de la nivelul său potențial (output gap) este pozitivă (negativă) și/sau inflația este mai mare (mică) decât ținta. În ipoteza că agenții economici își formulează anticipațiile în mod rațional și că piața financiară este o piață eficientă, banca centrală nu trebuie să acorde prea mare atenție evoluțiilor de pe piața financiară. După cum a spus Mervin King, guvernatorul Băncii Angliei, într-un celebru discurs ținut în 2000, prin țintirea inflației, băncile centrale au trecut de la artă la știință, devenind în felul acesta „plictisitoare”.

În strategia țintirii inflației, oferta de credite și oferta de monedă din partea sectorului bancar sunt reglate de banca centrală astfel încât rata inflației pe care aceasta o previzionează să se mențină cât mai aproape de ținta sa de inflație. Principalul instrument folosit în acest scop este rata dobânzii percepută de banca centrală la creditele pe care le acordă băncilor comerciale; această dobândă, stabilită unilateral de către banca centrală, se repercutează apoi asupra dobânzilor de pe piața interbancară și, în general, asupra tuturor dobânzilor practicate în mod curent în economie și anticipate pentru viitor. Dobânzile influențează, la rândul lor, cererea de credite și prețurile activelor reale și financiare, având, deci, un impact important asupra dezvoltării economiei reale. În modul acesta, politica băncii centrale se concretizează în dobânda pe care aceasta o practică în relațiile sale cu băncile comerciale – dobândă care se transmite prin intermediul băncilor și al pieței financiare asupra economiei reale.

Aplicarea „țintirii inflației” de către un mare număr de bănci centrale a contribuit la inflația relativ scăzută înregistrată în lume în anii ,90 și 2000 („epoca marii moderații”). Cu toate acestea, fără ca publicul larg și băncile centrale să observe, pe marile piețe financiare ale lumii s-au acumulat, în această perioadă, o serie de dezechilibre majore. Astfel, în perioada „marii moderații” a avut loc o creștere explozivă a creditului, deși creșterea economică a fost relativ constantă și neinflaționistă. Or, dezvoltarea artificială a sectorului financiar și creșterea economică relativ constantă au interacționat într-un mod nefast: mediul benign al creșterii economice neinflaționiste a favorizat apetitul pentru asumarea de riscuri și contractarea de datorii în sectorul financiar, ceea ce a dus la grave dezechilibre nu numai în sectorul financiar, ci și în economia reală.

Declanșarea crizei financiare a provocat blocarea mecanismului de transmisie a politicii monetare prin intermediul băncilor și al piețelor financiare. În mod brusc, băncile comerciale și celelalte instituții financiare nebancare au început să se teamă să mai acorde credite, iar piețele de capital și-au pierdut capacitatea de a forma prețurile adecvate ale activelor financiare. Băncile centrale au valorificat însă experiența lor istorică de creditor de ultimă instanță și, mai ales, învățămintele trase la începutul anilor ,30. Ca urmare, ele au completat măsurile utilizate în strategia „țintirii inflației” (care vizează restabilirea unui singur echilibru: echilibrul monetar) printr-o serie de măsuri ,,non-standard”, susceptibile să facă față consecințelor unor dezechilibre multiple (financiare și economice). Măsurile respective, care au inclus creditarea de ultimă instanță a băncilor confruntate cu crize de lichiditate și intervențiile directe pe piețele de capital (în unele cazuri, pentru a ușura problemele de finanțare ale guvernelor), au determinat implicarea băncilor centrale într-un mod mult mai amplu decât cel implicat de „țintirea inflației”. Însă, așa cum amarătat, această implicare nu este fără precedent în istoria instituției băncii centrale.

De fapt, există unele asemănări frapante între măsurile luate în 2008-2009 pentru a contracara efectele economice ale restrângerii drastice a creditului în urma colapsului băncii Lehman Brothers, pe de o parte, și abordarea adoptată de administrația Roosevelt, în 1933-1934, pentru a scoate economia din criză, pe de altă parte. La începutul anului 1933, administrația Roosevelt a asigurat publicul că depozitele bancare sunt în siguranță și i-a îndemnat pe oameni să aducă înapoi la bănci bancnotele pe care aceștia au apucat să le retragă. Ulterior, administrația Roosevelt a început să recapitalizeze băncile, ceea ce a sporit capacitatea acestora de a acorda noi credite (și, deci, de a crea o nouă cantitate de monedă). În mod asemănător, în perioada 2008-2009, injecțiile de lichiditate efectuate de băncile centrale în sistemele bancare și în piețele de capital, precum și recapitalizarea băncilor de către guverne au ajutat la stoparea contracției volumului creditelor acordate economiei reale. În ambele cazuri, contracția cantității de așa-numită monedă „internă” (inside money)1, cauzată de restrângerea drastică a creditului, a fost compensată prin crearea de așa-numită monedă „externă” (outside money)2 de către băncile centrale, prin creditarea băncilor comerciale, a piețelor de capital și – în unele cazuri și într-un mod indirect – a guvernelor. Totodată, recapitalizarea băncilor a contribuit la revigorarea creditării bancare și, deci, la creșterea capacității sectorului bancar de a crea monedă „internă”. Cu alte cuvinte, măsurile amintite au ajutat la restabilirea mecanismului de transmisie a politicii monetare, care, în economiile contemporane, se bazează pe capacitatea băncilor comerciale de a transforma și multiplica, prin procesul de creditare, „moneda primară” (moneda băncii centrale, outside money, baza monetară) în monedă scripturală (inside money).

Cu toate acestea, eforturile băncilor centrale pentru a restabili ocuparea deplină a mâinii de lucru și a readuce economiile la „normalitatea” de dinainte de criză nu au avut până acum prea mare succes. În perioada „trimestrul doi 2009 - trimestrul doi 2013”, economia SUA, a cărei revenire a depășit majoritatea economiilor europene, a avut o rată medie de creștere anuală de 2,2%. Or, aceasta este rata de revenire cea mai scăzută pe care economia americană a avut-o în comparație cu perioadele de redresare anterioare. Rata șomajului în SUA este încă mai mare cu peste două puncte procentuale față de așa-numita „rată structurală”, estimată în cele mai multe lucrări. Comparativ cu aceasta, recuperarea din 1934-1937 a fost mult mai puternică. Este adevărat, însă, că a pornit de la o bază mult mai mică și că, în cele din urmă, s-a dovedit a fi temporară: economia americană a intrat din nou în recesiune în 1938.

Analizând aceste evoluții, C. Reinhardt și K. Rogoff sugerează că întotdeauna după o criză bancară și financiară majoră economiile libere cunosc lungi perioade de creștere redusă și de șomaj ridicat (C. Reinhart, K. Rogoff, This Time is Different, Princeton University Press, 2009). Iar evoluțiile economiei SUA și ale altor economii dezvoltate în perioada scursă de la marea recesiune din semestrul doi al anului 2009 și până în prezent par să confirme această constatare. (va urma)

1Moneda „internă” (inside money) este moneda creată de sectorul bancar ca răspuns la cererea economiei.
2Moneda „externă” (outside money) este moneda creată ca urmare a unor factori situați în afara sistemului economic propriu-zis (monetizarea titlurilor de stat, creditarea directă a statului, monetizarea valutei etc.).

Cuvinte cheie: dosar | documentar | macro | financiar | banca
Articolul face parte din dosarul Macro Climat Financiar
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Legislația fiscală românească nu trebuie schimbată din temelii, căci avem un Cod fiscal rezonabil ca funcționalitate și norme de aplicare detaliate. Însă e nevoie de o rescriere a Codului fiscal pentru că realitatea economică a depășit legislația în unele privințe, iar lipsa de prevederi specifice face de multe ori greoaie aplicarea unor prevederi prea generale.

Am învățat, atât acasă, cât și mai târziu, la școală, să fiu serios și smerit. Să îmi găsesc un loc de muncă. Ăsta este modelul ante-capitalist. Era mai bine să fie așa. Mai sigur. La finalul facultății, băncile (indiferent că acționar era statul sau privat) păreau locul unde să fii ca absolvent de ASE. Confirmai absolvirea unui ciclu de 4 sau 5 ani. Din fericire, m-am împotrivit, iar anul 2009 mi-a confirmat că un monolit este primul care se crapă când se apropie o criză financiară.

Avem nevoie de legi clare pentru a ști ce obligații fiscale avem, pentru a nu crea riscuri legislative pentru business. Statul, prin statut, este responsabil de calitatea reglementărilor. Atunci când reglementarea este neclară, ea trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. De altfel, există și o decizie a CEDO în acest sens.

Academia este obișnuită să nu se implice în niciun fel în lupta politică, pentru că – de ce să nu o spunem? – asta este rațiunea de a exista a Academiei. Tema discutată – vă spun ca un cercetător în domeniul economic – se află la miezul științei economice.

Proiectul Pactul pentru Fiscalitate este o inițiativă lăudabilă și mă simt onorat că particip la ea. Sper să aibă un rol important în procesul general de perfecționare și modernizare a gândirii și politicii economice românești. Pactul pentru Fiscalitate enumeră și dorește să urmeze patru principii suverane pentru o societate prosperă: stimularea investițiilor directe; simplificarea, eficientizarea și predictibilitatea legislației fiscale; depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero la evaziune.

Ce ne propunem prin Pactul pentru Fiscalitate este ca inițiativa să contribuie la crearea unei fiscalități eficiente, responsabile, credibile, transparente și deschise în relația cu beneficiarii serviciilor sale – cetățenii și mediul de afaceri. Avem nevoie de un sistem fiscal predictibil și stabil, capabil să favorizeze și să susțină dezvoltarea socio-economică echilibrată la nivel național și local.

La începutul acestui an am avut o curiozitate: cum a evoluat fiscalitatea românească în ultimii 10 ani? Am făcut, așadar, un inventar al măsurilor de politică fiscală în această perioadă, perioadă care coincide și cu cea în care avem un Cod Fiscal și unul de Procedură Fiscală care reglementează principalele impozite și taxe din România, precum și modul în care este guvernată relația între contribuabil și ANAF.

Am participat la conferința de lansare în dezbatere publică a sus-menționatului „Pact pentru Fiscalitate”, Romanian Business Leaders fiind și ea – alături de alte entități – parte a acestei inițiative. Lăudabile, în măsura în care nu va rămâne o formă fără fond și în măsura în care se înțeleg bine termenii.

Încep prin a mulțumi pentru invitația de a mă adresa, prin intermediul revistei dvs., economiștilor din România sau cel puțin celor care sunt membri ai AGER și deci cititori firești ai acestei reviste. Mi se pare normal să mă autodivulg din capul locului prin a vă informa că sunt la rândul meu economist (și o spun cu mândrie), licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București.

Ziua Profesiilor Liberale din România – 5 noiembrie – a fost marcată printr-o conferință ajunsă anul acesta la a șaptea ediție, fără să însemne nici pe departe rutina simplei marcări a unei date atribuite la nivel organizațional, ci reunind sub forma unei dezbateri de substanță exponenți dintr-o diversitate de domenii economico-sociale, precum și din spațiul conex al partenerilor, beneficiarilor, autorităților. Organizată de UPLR – Uniunea Profesiilor Liberale din România, conferința a avut ca temă „Consolidarea profesiilor liberale – mijloc de dezvoltare a societății românești”.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I