Ergo
Votul de protest

Străduințele îndelungate ale guvernelor europene de a-și scoate economiile din recesiune au lăsat urme adânci în performanțele pieței muncii, vizibile încă și astăzi. Deși cabinetele centrale au încercat să impună măsuri, puterile le-au fost limitate de contextul lipsei de investiții și consum din economie, care a redus abilitatea companiilor de a face angajări. O situație deloc plăcută care, pe lângă mizele din mediul de afaceri, a dat apă la moară opoziției, alimentând în același timp partidele populiste care au trecut la atacuri tot mai virulente la adresa guvernelor, acuzându-le de eșec total în reducerea șomajului.

Și-a croit loc în acest val de nemulțumiri votul de protest, o constantă a scrutinelor din ultima vreme. Manifestat inițial ca „vot în alb”, cu buletinul lăsat neștampilat, votul de protest s-a transformat de curând într-un vot dat liderilor populiști, devenind input în alcătuirea unei imagini favorabile a acestora. Despre tendința spre permanență se poate vorbi și în cazul șomajului și al subocupării. Aduse cap la cap, cele două mișcări pun pe jar elitele politice, cu atât mai mult cu cât viitorul apropiat prevede ani electorali pentru unele state membre ale UE nu tocmai străine de revendicări populiste (Austria, aprilie 2016; România, decembrie 2016; Olanda, martie 2017; Franța, aprilie 2017; Cehia, octombrie 2017; Italia, februarie 2018).

Apariția șomajului de masă a produs puternice efecte de declasare socială, sentiment pe care discursul populist îl captează fără ezitare pentru a se face înțeles și prețuit de către segmente de populație deja sensibilizate de presiunea puternică a neliniștii zilei de mâine. Odată angoasa instalată, populismul pătrunde până în adâncul unor clase sociale dintre cele mai diverse, influențate de incertitudinea viitorului.

În ceasul al doisprezecelea, guvernele conștientizează că trebuie să le ofere oamenilor o ofertă viabilă pentru care să poată vota în favoarea, nu doar împotriva. Doar că, în ultima perioadă, popoarele au avut tot mai puțină încredere în capacitatea guvernelor de a schimba ceva, iar votul a fost folosit ca armă de răzbunare și de exprimare a nemulțumirilor. Iar, în acest caz, șomajul deține o încărcătură aparte, fiind cel mai aproape de realitatea cotidiană a oamenilor și influențându-le, fără ocolișuri, traiul. Sondajele Centrului de Cercetări al Insititutului de Studii Politice din Paris, citate de Le Figaro, arată că șomajul este principala preocupare pentru 65% dintre francezi, în timp ce securitatea pentru 25%.

François Hollande anunța încă de la începutul mandatului că toate forțele guvernării sale se vor concentra asupra unui singur țel: inversarea curbei șomajului în cel mult un an. Au trecut trei și nu se observă mari diferențe. În schimb, partidele populiste și-au ridicat stindardul revoltei din preluarea puterii pe piața muncii, așa explicându-se succesele recente din Franța și din Spania ale Front National, respectiv Podemos sau Ciudadanos, care, chiar dacă nu au obținut majoritatea, și-au mărit considerabil numărul de locuri față de anii trecuți.

Acestea fiind circumstanțele, reducerea șomajului devine prioritate de top pentru a preveni ascensiunea partidelor populiste. Doar că, pe termen scurt, într-o economie încă bolnavă, aparent creșterea nu va fi atât de puternică încât să reducă notabil numărul șomerilor, cel puțin nu până la alegerile așteptate. Se pornește o luptă contra cronometru ce se va întinde peste următorii doi ani, în care puterea va scoate toate armele ce îi stau la dispoziție pentru a rezolva problema amintită, iar din cealaltă parte opoziția – mânată de primirile bune de care s-au bucurat mișcările populiste – va căuta să se agațe de orice pas greșit.