Este unanim apreciat faptul că dintre resursele indispensabile vieții pe Terra solul își dispută supremația cu resursele de apă, aer și biodiversitate, cu care cooperează (sau trebuie să coopereze), asigurând suportul material existențial și evolutiv pentru lungul șir de generații de plante, animale și oameni, ce se succed în timp.
S-au scurs 42 de ani de la celebra Conferință a Națiunilor Unite de la Stockholm privind Mediul și Umanitatea (1972), eveniment care poate fi considerat drept moment istoric al trezirii conștiinței generale, prin lansarea semnalului de alarmă „avem un singur Pământ și trebuie să-l protejăm”.
Orice cultură agricolă exportă odată cu recolta cantități apreciabile de macro și microelemente nutritive care, părăsind solul, îi minează fertilitatea. Sistemele intensive de cultură asociate cu noile genotipuri de plante, de mare productivitate, exportă anual între 100-140 kg N/ha, 50-60 kg P2O2/ha, 130-160 kg K2O/ha (sub cultura de grâu), cantități de nutrienți secundari (Ca, Mg, S) de ordinul zecilor de kg și de microelemente (Zn, Mn, Fe, Cu, B, Mo, Se) de ordinul miligramelor până la câteva sute de grame.
Primele activități sistematice de cercetare a solului au fost inițiate în urmă cu peste 100 de ani în Secția de Agrogeologie, devenită ulterior Secția de Pedologie din cadrul Institutului Geologic al României creat pe lângă Ministerul Agriculturii, fondat și organizat de Gheorghe Munteanu-Murgoci, ctitorul agrogeologiei, Petre Ianculescu, Emil Protopopescu-Pache, Haralamb Vasiliu și Vlad Cârnu Munteanu.
În concluzia celor prezentate până acum, doresc să subliniez misiunea imperativă ce revine atât științei, cât și factorilor de decizie, de fapt întregii societăți în ampla și complexa activitate îndreptată spre conservarea solului, de prevenirea degradării lui, misiune care precede orice interes politic, economic sau de altă natură, întrucât solul este fundamentul perpetuării existenței noastre.
Alăturăm amplelor considerații expuse de acad. Cristian Hera în studiul pe care l-a elaborat câteva tabele prin care vor ieși mai bine în evidență o serie de procese și fenomene care determină fertilitatea solului, ca bază de analiză pentru creșterea acesteia. Cum se va vedea, cifrele referitoare la degradarea entropică a solurilor agricole din țara noastră reprezintă o sursă de justificate îngrijorări.
După ce în numărul precedent al „Economistului” ne-am ocupat, cu precădere, de instrumentele de ordin tehnico-economic prin care este posibil și necesar să crească fertilitatea solului, în cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra raportului care există între proprietatea funciară și modul în care ea este gestionată.
Situația agriculturii în România este precară – începând de la viața țăranilor și contribuția sectorului la PIB, până la analiză și discurs. Asta, în ciuda faptului că România are comisarul european pentru agricultură și mai ales în absența industriei care face ca agricultura să fie una din puținele surse de optimism în ceea ce privește relansarea economică a țării.
Punctele de vedere exprimate până acum în Dosarul consacrat agriculturii și industriei alimentare au aparținut, în majoritatea lor, unor cercetători reputați din mediul academico-universitar. Aproape toate luările de poziție au conținut următoarea idee: reacția nesatisfăcătoare a autorităților, atât în ceea ce privește timpul în care s-a consumat, cât și față de conținutul propunerilor și recomandărilor formulate de specialiști.
În atmosfera creată de alegerile europarlamentare, tema integrării României în UE a revenit în atenția publicului larg printr-o serie de elemente specifice. Unul dintre acestea vizează postul de comisar european „alocat” României, preferințele multor politicieni autohtoni îndreptându-se spre domeniul agricol și, implicit, spre actualul membru (până în octombrie a.c.) al Comisiei Europene, Dacian Cioloș. Dacă privim lucrurile ceva mai aprofundat, constatăm că marea problemă a fost și constă în atingerea unui grad acceptabil de convergență a sectorului nostru agroalimentar cu media Uniunii Europene.
