La 6 aprilie a.c. s-au împlinit 20 de ani de când, în „Monitorul Oficial”, a apărut „Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993”. Merită, oare, să consemnăm acest moment și – mai ales – să-i consacrăm un întreg „serial” evocator? Un răspuns, măcar credibil, impune o amplă analiză, așa că, deocamdată, să aducem un argument care vizează, paradoxal, doar actualitatea nemijlocită.
În primul „episod” al „serialului” consacrat împlinirii a 20 de ani de la semnarea Acordului de asociere a României la Comunitățile Economice Europene (predecesoarele Uniunii Europene), ne-am referit mai mult la contextul istoric. Acum, a venit rândul unei analize pe text.
„Serialul” nostru – destinat inițial să marcheze împlinirea, la 6 aprilie, a 20 de ani de la semnarea Acordului de asociere a României la Comunitățile Economice Europene (precursoarele UE), și-a lărgit sfera de cuprindere în funcție de informațiile apărute între timp sub „presiunea” evenimentelor curente, mai ales a acelora care pledează pentru regândirea rolului și pozițiilor țării noastre în calitate de stat membru al UE. Așadar, mai întâi, câte ceva despre rădăcinile istorice ale unui proces devenit (sperăm) ireversibil.
Orice abordare a spațiului public dintr-o perspectivă etică reprezintă, în condițiile actuale, nu doar un test de onestitate, ci și asumarea unui mare risc. Nu cel reprezentat de contestări, chiar violente, ci – mult mai banal – de căderea în ridicol. Toți cei care au învățat „să trăiască doar clipa”, ignorând ceea ce s-ar putea întâmpla „după”, manifestă cea mai persistentă indiferență – dusă chiar până la limitele absurdului – față de predecesori, față de capitalul intangibil oferit „pe tavă” de generațiile anterioare. Între „moșteniri”, un loc extrem de important îl ocupă modul în care s-a împlinit proiectul, cu adevărat național, al aderării României la UE.
După mai bine de 20 de ani de la semnarea Acordului de asociere a României la CEE (denumirea anterioară a UE), se aud voci care pretind că aderarea s-a produs pe fondul unei crase necunoașteri de către majoritatea concetățenilor noștri a situației „de subordonare” în care ne aflăm în prezent față de autoritățile de la Bruxelles (unii vorbesc chiar despre situarea României în poziția de „colonie”).
Nu puține sunt, în prezent, vocile care susțin că procesul de negociere a aderării României la Uniunea Europeană a purtat „în germene” cauzele extinderii euroscepticismului pe plaiurile mioritice. Ca și în alte situații, „aducerile aminte” suferă de prea multe vicii (la vedere sau ascunse) care deformează grav nu numai date esențiale ale istoriei, ci și ansamblul mentalităților din societate. De aceea, scopul principal al demersului nostru memorialistic constă în prezentarea de fapte și date care permit – înainte de toate, prin veridicitatea lor – să se restabilească adevărul istoric.
După ce s-a rezolvat problema „europenizării micilor” (adică, avem voie de la Bruxelles să mâncăm amestecul de carne tocată cu bicarbonat de sodiu), sunt semne clare că mulți concetățeni au revenit la sentimente mai bune față de Uniunea Europeană, mai bine zis față de autoritățile Executivului acesteia, din moment ce suntem – cu acte în regulă – membri ai Clubului celor 27. Dacă – pe firul rememorărilor – ne întoarcem, însă, cu 10 ani în urmă, vom constata că majoritatea populației României era dispusă la cele mai mari concesii, chiar la sacrificii majore (pe acest fond, tema „micilor” ar fi devenit insignifiantă), doar-doar, să mai avansăm cu negocierile de aderare la UE.
Încheiem – în numărul de față – „serialul” prilejuit de împlinirea a două decenii de la semnarea Tratatului de asociere a României la Comunitatea Economică Europeană (denumire care a precedat actuala formulă, cea de Uniune Europeană). Întâmplarea (?!) face ca această aniversare să fie marcată (mai mult în „Economistul” decât în cercurile oficiale, deși era o ocazie cât se poate de nimerită pentru analize serioase, strict necesare referitoare la un „parcurs” care anticipează, poate, momente cruciale pentru România) în condiții extrem de complicate pentru evoluția, în continuare, a unei construcții la care suntem parte și de care depind extrem de multe, nu numai pentru viitorul țării, ci și pentru fiecare dintre noi, în calitatea simultană de cetățean român și de cetățean european.
