Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL
arhivă
print
a+
a-

Capitalul în secolul 21 – în înțelegerea lui Thomas Piketty (II)

Smaranda Dobrescu, specialist în teoria sistemelor
Economistul nr. 27-28, 21 iulie 2014


Capitalul în secolul 21 – în înțelegerea lui Thomas Piketty (II)

Partea a II-a - Metodologii vechi și noi de calcul al inegalităților

PARCURSUL ISTORIC AL INEGALITĂȚILOR. Distribuția venitului și bogăției este una din cele mai controversate probleme ale momentului. Istoria ne amintește că există forțe economice puternice care presează în ambele direcții – spre o mai mare egalitate și dimpotrivă. Care dintre acestea vor prevala depinde de politicile pe care le vom alege.

America este o țară care a fost concepută ca o antiteză a societăților patrimoniale ale vechii Europe. Alexis de Tocqueville, istoric al secolului 19, a văzut America drept un loc unde pământul era atât de mult și disponibil încât oricine ar fi putut să devină proprietar și ar fi putut să înflorească o democrație a cetățenilor egali. Până la Primul Război Mondial, concentrarea bogăției în mâinile celor bogați era mult mai puțin extremă în SUA decât în Europa. În secolul 20, totuși, situația s-a inversat. Între 1914 și 1945, inegalitățile în bogăția Europei erau șterse de război, inflație, naționalizări și taxări. Apoi, țările europene au înființat instituții care, cu toate greșelile lor, au fost structural mai egalitare decât cele din SUA. În mod ironic, multe din aceste instituții își trăgeau inspirația din America. Din 1930 până în primii ani ai decadei 1980, de exemplu, Marea Britanie a menținut o distribuție echilibrată a veniturilor, lovind în ceea ce era considerat a fi venituri indecente, prin aplicarea de rate înalte de taxare. Dar taxa confiscatorie pe venit era de fapt o invenție americană, experimentată în perioada interbelică, într-o perioadă în care țara era obligată să ocolească inegalitățile desfigurante ale clasei ridicate din Europa. Experimentul american cu taxe ridicate nu a impietat asupra creșterii, care era mai mare decât fusese până în anii 1980. Este o idee care merită să fie revăzută, în special în țara care a gândit-o prima.

Piketty este primul care se apleacă asupra celor două mari tipuri de surse care permit studierea dinamicii istorice a repartiției bogățiilor: unele privind veniturile și inegalitatea repartizării lor, și altele referitoare la patrimoniu, repartizarea acestuia și raportul pe care acesta îl întreține cu veniturile. Această extindere permite mai bine să pună în evidență evoluțiile constatate de Kuzneț (care sunt reale) și conduc la repunerea radicală în discuție a legăturii optimiste stabilite de acesta între dezvoltarea economică și repartiția bogăției. Th. Piketty visează la un sistem capitalist în care elitele bogate ale societăților dezvoltate (și nu doar ele) au acumulat averi prin muncă, talent și merit personal. Numai astfel bogăția lor contribuie la utilitatea publică a tuturor. În fond, sistemul politic democratic, bazat pe reprezentativitate, are sens doar în măsura în care individualismul capitalist produce și adâncește binele general, oricât de calitativ ar fi acest concept.

Capitalul în secolul 21 – în înțelegerea lui Thomas Piketty (II)

Piketty a analizat istoricul manifestării inegalităților și a tras următoarele concluzii:

În lupta cu inegalitățile, soluția permanentă este un serios și corect proces de educație și formare profesională. Procesul de difuzare a cunoștințelor și competențelor este mecanismul central care permite atât creșterea generală a productivității, cât și reducerea inegalităților, în interiorul țărilor, ca și la nivel internațional. Adoptând moduri de producție și atingând nivelul de calificare al țărilor bogate, cele mai puțin dezvoltate își compensează întârzierea de productivitate și ajung să-și mărească veniturile. Acest proces de convergență tehnologică poate fi favorizat de deschiderea comercială, dar este în primul rând un proces de difuzare de cunoștințe și de partajare de know-how – bun public prin excelență – și nu de un mecanism de piață. Pe de altă parte, piața avansând spre raționalitatea tehnicistă va conduce în mod mecanic la triumful capitalului uman asupra capitalului financiar și imobiliar, a unor cadre merituoase asupra acționarilor, a competenței asupra filiației. În mod asemănător, inegalitățile vor deveni în mod natural mai meritocratice și mai puțin acute. SUA au fost prima care au dezvoltat învațământul de masă cu o alfabetizare aproape universală printre cei albi și în orice caz în primele ani ai secolului 19, proces care i-a luat Europei aproape 100 ani ca să-l îndeplinească. Dar, din nou, Europa este cea care este acum mai inclusivă. E adevărat că SUA a produs multe din universitățile de renume ale lumii, dar Europa a procedat mai bine producând unele solide de rang mijlociu. În conformitate cu clasificarea Shanghai, 53 din cele 100 cele mai bune universități din lume sunt în SUA și 31 în Europa. Dacă privim însă în topul 500, totuși ordinea este inversată: 202 în Europa și 150 în SUA.

Oamenii vorbesc adesea de virtuțile meritocrației naționale, dar – fie în Franța, America sau oriunde altundeva – o astfel de retorică rareori se potrivește cu faptele. Adesea, scopul este să justifice inegalitățile existente. Accesul în universitățile americane – considerate printre cele mai deschise din lume – este puternic inegal. Construcția de sisteme de educație mai bună care combină eficiența și oportunitățile egale este o provocare majoră pentru toate țările. Educația de mase este importantă, dar nu garantează o distribuție corectă a venitului și bogăției. Inegalitatea de venituri a SUA s-a ascuțit începând cu 1980, în linii mari reflectând veniturile uriașe ale oamenilor din top. De ce? Are cadrul managerial calități mai avansate decât oriunde? Într-o organizație mare este dificil să cunoști în ce măsură munca fiecărei persoane este prețioasă. Dar o altă ipoteză – că managerii de top au puterea să-și stabilească ei înșiși plățile – este mai bine suportată de evidență.

RĂZBOIUL VÂRSTELOR. O altă idee optimistă răspândită în societățile noastre este aceea că mărirea duratei de viață va conduce în mod automat la înlocuirea „războiului claselor” cu „războiul vârstelor” (forma de conflict care este totuși mai puțin clivantă întrucât fiecare la rândul său este și tânăr, și bătrân). Altfel spus, acumularea și repartiția patrimoniului vor mai fi azi dominate nu numai de o ciocnire implacabilă între dinastii de moștenitori și de dinastii care nu posedă altceva decât munca lor, dar și de o logică de economisire pe timpul vieții: fiecare acumulează patrimoniu pentru bătrânețe. Progresul medical și ameliorarea condițiilor de viață vor transforma total însăși natura capitalului.

Din nefericire, noi vedem că cele două credințe optimiste (creșterea capitalului uman și înlocuirea „războiului claselor” cu „războiul vârstelor”) sunt iluzii în mare parte. Mai precis, aceste transformări plauzibile dintr-un punct de vedere logic au avut loc parțial, dar în proporții mult mai puțin masive decât se imagina odată. La fel azi ca și ieri, inegalitățile patrimoniale sunt principalele inegalități în interiorul fiecărei grupe de vârstă.

METODA EXISTENTĂ DE CALCUL A INEGALITĂȚILOR. Până în prezent, OECD folosea ca metodă de măsurare a inegalităților dintr-o societate în principal calcularea coeficientului Gini.

Venitul este definit ca fiind venitul disponibil al unei gospodării într-un an de zile. Acesta consta din câștiguri, câștiguri în calitate de persoană fizică și venit din capital și transferuri de lichidități; sunt deductibile impozitele pe venit și contribuțiile plătite în gospodărie. Venitul unei gospodării este atribuit fiecărui membru cu o ajustare care să reflecte diferențele de nevoi ale gospodăriei de diferite mărimi (de exemplu, nevoile unei gospodării compuse din patru membri se presupune că sunt duble față de cele ale unei gospodării formate dintr-o singură persoană). Inegalitatea de venit printre indivizi se măsoară în principal prin calcularea coeficientului GINI. Acesta este bazat pe comparația dintre proporțiile cumulate ale populației și proporțiile cumulate ale veniturilor primite de aceasta și variază între zero în caz de perfectă egalitate și 1 în caz de perfectă inegalitate; acest mod de calcul îmbunătățește comparabilitatea, dar o standardizare completă nu poate fi atinsă. De asemenea, mici diferențe între perioade și țări diferite sunt de obicei nesemnificative. Din ultimele date calculate de către Distribution of family income - Gini index (http://www.photius.com/rankings/economy/distribution_of_family_income_gini_index_2008_0.html, CIA World Factbook 2008),rezultă că România are un coeficient GINI de 0,31. Cele mai mari inegalități sunt calculate a fi în Namibia (0,70) și cele mai puține inegalități de venituri se înregistrează în țările nordice, Suedia situându-se pe poziția cea mai bună (0,23).

Chiar dacă inegalitatea de salarii sau de venituri în general ar putea fi ținută sub control, istoria ne spune că o altă forță malignă tinde să amplifice inegalitățile modeste de bogăție până când acestea ating nivele extreme. Aceasta tinde să se întâmple când acumularea se returnează proprietarului de capital mai repede decât crește economia, predând capitaliștilor o parte chiar mai largă din pradă, pe cheltuiala clasei mici și mijlocii. Se întâmplă așa deoarece profitul din capital excede creșterea economică ce s-a înrăutățit inegal în secolul 19, și aceste condiții par să se repete în secolul 21.

În concordanță cu clasificarea miliardarilor la nivel global, deținătorii de bogăție din top au crescut de trei ori mai repede decât partea din economia lumii între 1987 și 2013. Tabelul 1 arată trendul general al bogăției și veniturilor pe grupe din populația lumii.

Tabel 1. Rata medie de creștere anuală a bogăției/venitului pe grupe din populația lumii

Grupa Rata de creștere medie anuală 1987-2013 (%)
Bogăția celor mai bogați o sută de milioane (%)6,8
Bogăția celor mai bogați douăzeci de milioane (%)6,4
PIB global al lumii3,3
Bogăția medie a lumii pe locuitor adult2,1
Venitul mediu al lumii pe locuitor adult1,4

Sursa: Capital in the 21st Century

Din acest tabel se observă la prima vedere că rata de creștere globală anuală înregistrată este mai mică decât rata de creștere anuală a bogăției acumulate în mâinile celor mai bogați, deci pe ansamblu a bogăției general acumulate.

Pentru a înțelege formula de bază a lui Piketty de evaluare a inegalităților, avem nevoie de definirea unor termeni și formule. Astfel:

Venitul este la Piketty (bunăoară, ca la Marx) totalitatea cantității de mărfuri produse și distribuite într-o perioadă dată, să zicem de un an calendaristic. Venitul este producția actuală. Venitul conține întotdeauna două componente: pe de o parte, venitul din muncă (salariu, tratamente, prime, bonusuri, venituri din munca nesalariată etc. și alte venituri care remunerează munca indiferent de forma juridică precisă) și, pe de altă parte, veniturile din capital (închirieri, dividente, dobânzi, beneficii, plus-valori, drepturi de autor și alte venituri obținute din simpla deținere a unui capital sub forma de teren, imobil, financiar, industrial). La fel ca și declarațiile de venit care permit stabilirea impozitelor pe venit și permit studierea evoluției inegalităților de venit, declarațiile de succesiune ce stabilesc impozitele pe succesiune permit studierea evoluției inegalităților de patrimoniu.

Capitalul, în schimb, stă pe loc și indică întreaga avere socială acumulată în trecut, cu cel puțin un an înainte.

Marx ar fi spus, în limbajul său metaforic, că venitul este munca vie, iar capitalul reprezintă munca moartă. Venitul este prezentul și viitorul unui grup uman, în vreme ce capitalul adună venitul înghețat ce provine din trecut.

Care este raportul dintre capital și venit sau, altfel formulat, de câte ori intră venitul în capitalul existent (sau viceversa)? Venitul național este venitul mediu obținut din conturile naționale. Acesta reprezintă de fapt PIB-ul la care se adaugă valoarea brută realizată de agenții economici naționali care-și desfășoară activitatea pe teritoriul altor state și din care se scade valoarea brută realizată pe teritoriul național de agenții economici străini și amortizarea utilajelor. Piketty a calculat raportul capital/venit pe care îl denumește cu simbolul grec ẞ.

= c/v este în țările dezvoltate (Statele Unite, Germania, Japonia, Franța, Marea Britanie etc.) de ordinul 6, adică venitul total pe 6 ani calendaristici al unei societăți acoperă valoarea întregului capital existent. Mai simplu spus, dacă toate clădirile, mașinăriile, mașinile, bijuteriile, operele de artă, etc. din oricare din aceste țări ar fi distruse mâine, iar producția anuală ar rămâne constantă (ceea ce-i imposibil, dar acum discutăm teoretic), întregul capital risipit s-ar înlocui în exact 6 ani de acumulări de mărfuri și servicii noi-nouțe. Th. Piketty nu ia în considerare capitalul uman pentru că îl vede ca parte din capitalul existent doar în condițiile în care ar exista drepturi de proprietate asupra angajaților, ca în regimurile sclavagiste. Altfel, productivitatea capitalului uman nu se poate calcula desigur separat de totalitatea factorilor de producție, deși aici dezbaterea este mult mai complexă.

Deci munca moartă domină de 6 ori munca vie dintr-un an. Trecutul tinde să devoreze cu o forță de 6 ori mai mare forța de producție a prezentului.

Prima lege a capitalismului, cea care leagă capitalul de venit, adică de producția curentă este definită de raportul ẞ = c/v. 

Adăugăm la aceasta rata rentabilității profitului (rate of return on capital) pe care o numim r. Ce vrea să zică acest r? Simplu spus, este partea ce revine din venitul național anual capitaliștilor, adică profitul lor net, separat de costurile de înlocuire ale reinvestițiilor minime (care ar putea fi parte din economiile acționarilor, dar nu sunt), ale capitalului uzat (deci depreciat ca preț), plus mentenanța, salarii, taxe la stat. Să nu ne înșelăm aici: rata rentabilității profitului este obținută în principiu fără muncă de către capitaliști. În virtutea faptului că antreprenorul este proprietar peste mijloacele de producție (acțiuni, deci titluri de participare), își permite să ceară dividende, care pot fi plătite în numerar sau/și pachete adiționale de acțiuni.

Iată și legea universală a capitalismului, destul de contabilă în definitiv și tautologică:a = r × ẞ.

Dacă ẞ este de 600% (adică un capital existent este de 6 ori mai mare decât venitul național anual), iar rata rentabilității profitului este r = 5%, atunci partea capitaliștilor din venitul național este de 30%. Cu alte cuvinte: dacă, să presupunem, un vest-european dintr-o țară dezvoltată produce în medie 30.000 euro pe an, atunci 21.000 (70%) vin din munca sa, iar 9.000 euro (30%) din capitalul existent. Iar cum în medie fiecare astfel de cetățean deține proprietăți în valoare de 180.000 euro, atunci rata rentabilității este de 5%, exact 9.000 euro din 180.000. Th. Piketty ne informează că acestea sunt medii. Distribuția reală a veniturilor și a capitalului este mult mai variată.

Rata creșterii economice (rata of growth = g).Între 1913-2012, rata creșterii economice globale a fost cea mai accelerată, de 1,6% în medie. Creșterea populației în trecerea la modernitate este importantă pentru că mai multă forță de muncă crește nu doar producția și consumul în regim industrial, dar și asigură o creștere accelerată a averii sociale nou create față de cea din trecut, iar astfel venitul tinde să se apropie de capital, consolidând noi clase sociale. Să ne gândim doar că avansul tehnologic și munca salariată au determinat apariția unor sectoare economice noi și dispariția altora vechi: dacă la 1800 agricultura asigura 68% din producție în Statele Unite (industria 18%, iar serviciile 13%), 200 de ani mai târziu, agricultura a scăzut la doar 2%, industria a rămas la 18% (nu fără urcușuri și coborâșuri), iar serviciile compun 80% din locurile de muncă din economie. La o rată de 1,5% creștere economică timp de 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor cresc cu 50% în perioada 1950-1980. Deci 1% înseamnă destul de mult matematic și nu numai.

Pentru țările dezvoltate de astăzi, creșterea economică desenează o curbă ascendentă în perioada 1800-1970, pentru ca ulterior curba să coboare, formând un clopot. Pentru țările în curs de dezvoltare, curba a început să urce mai târziu și va continua să crească până ce societatea va acumula un capital comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. În cel mai optimist scenariu, Th. Piketty calculează că în 2050 țările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi, doar că primele au rate de creștere mai mari decât ultimele. Inflația (sau creșterea generală a prețurilor) are ca efecte dizolvarea valorii anumitor averi, dar și diminuarea datoriei publice a unui stat.

Cuvinte cheie: analitic | capital | secolul 21 | Thomas Piketty
comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

În decembrie 1989, România a pornit pe drumul transformării istorice a totalitarismului comunist în capitalism democratic. Un drum pe care nicio țară nu-l mai parcursese până atunci și pe care elitele românești îl cunoșteau încă și mai puțin decât cele din alte țări comuniste care, de bine, de rău, încercaseră să reformeze comunismul înainte de prăbușirea acestuia.

La scurt timp după evenimentele din1989, Comisia Națională pentru Statistică, cum se numea atunci INS, scotea un breviar în care prezenta principalii indicatori economici ai României în varianta lor necosmetizată pentru plenarele de partid. Câteva evoluții merită menționate, pentru a înțelege mai bine ce a declanșat revolta populară și care era, de fapt, starea economiei.

Dinamica relațiilor dintre tipul de proprietate asupra pământului și modul de organizare a societății de-a lungul timpului a impus câteva idei (după cum rezultă din tabelul alăturat) cu valoare concluzivă: - aproape fiecare mod de organizare a societății, cu excepția celor care marchează începuturile istoriei umane, a fost dominat de un anumit tip de proprietate...

Al patrulea guvern anunțat de Victor Ponta este un guvern de criză. Un guvern de criză personală, un guvern de criză de imagine, un guvern de criză politică. Spre deosebire de anii anteriori, când remanierile de cabinet aveau loc din cauza unor insuccese în plan economic, din cauza unor eșecuri de politici publice, din cauza imaginii negative acumulate de vreun ministru nepopular sau pur-și-simplu pentru că așa o cerea președintele Băsescu (cazul serialului de guvernare Emil Boc).

Pe fondul căderii inexorabile a prețului barilului de țiței, reuniunea din 27 noiembrie de la Viena a celor 12 țări membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) era percepută drept o ocazie istorică de încordare a mușchilor cartelului petrolier pentru a aduce stabilitate în piață.

După cum am arătat într-un articol recent, pe aceeași temă, dar având ca studiu de caz Crimeea, conflictele înghețate (frozen conflicts) sunt acele conflicte în care tensiunile există, mocnesc și oricând se pot declanșa devenind deschise. Așa s-a întâmplat cu cel din Crimeea, dezghețat ultrarapid în martie 2014 și „închis” prin anexarea acesteia de Federația Rusă, prin „referendum”.

De la 1 iulie 2015, salariul minim pe economie ar urma să treacă pragul psihologic de 1 euro pe oră, potrivit actului normativ pe care Guvernul vrea să-l implementeze. Ca primă treaptă spre acest deziderat, se vor acorda 975 lei pe lună brut (5,781 lei/oră) de la 1 ianuarie și 1.050 lei pe lună brut (6,225 lei/oră) de la 1 iulie.

Un grup de cadre didactice, economiști, antreprenori și manageri a adresat o scrisoare deschisă ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice Rovana Plumb, prim-ministrului Victor Ponta și președintelui ales Klaus Iohannis, în care argumentează consecințele pe care le prevăd în condițiile aplicării preconizatei măsuri guvernamentale de creștere a salariului minim în 2015.

Produsul intern brut al României ar urma să crească cu peste 25% la valori în euro pe parcursul următorilor patru ani, potrivit prognozei de toamnă a Comisiei Naționale de profil. Astfel, la cele aproximativ 150 miliarde euro PIB estimați pentru 2014 ar urma să se adauge cam 10 miliarde euro în fiecare dintre anii următori în perioada 2015-2018.

Mircea Crișan, marele nostru comic și mentorul lui Toma Caragiu, avea o glumă în spectacolele sale de peste hotare despre doi turci care poartă următoarea discuție: „- Ai auzit? Americanii au ajuns pe Lună!”, la care celălalt replică: „- Toți?”. Ceva asemănător vor să trăiască și astăzi oamenii, nu numai americanii, ci și românii. Oamenii vor pe Lună, vor să ajungă sus, vor să aibă totul.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I