Bine ați venit la  ECONOMISTUL!
Săptămânalul comunității economico-financiare din România

Revista Economistul te ține la curent cu ultimele știri, informații, articole și analize din domeniile economic, financiar, academic național și internațional.

cultură
și civilizație economică abonamente
Fii alături de noi în mediul social online și devino fanul nostru pe rețelele de socializare!

Economistul.ro folosește cookie-uri
Cookie-urile sunt fișiere text stocate pe calculatorul dvs. pentru a face experiența navigării pe site mai eficientă și mai plăcută.
Prin continuarea navigării, confirmați că sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor - află mai multe despre cookie-uri
Mergi sus
ECONOMISTUL

AVUȚIA RAȚIUNII VS. SĂRĂCIA CU DUHUL
Transatlanticul cu probleme. Cui nu-i place globalismul?

Alexandru Georgescu, cercetător pe riscuri și securitate non-militară
Economistul nr. 4, 29 februarie 2016


AVUȚIA RAȚIUNII VS. SĂRĂCIA CU DUHUL Transatlanticul cu probleme. Cui nu-i place globalismul?

TTIP trebuie gândit și din perspectiva efectului asupra terților. Pe lângă retorica legată de stabilirea de SUA și UE a standardelor globale prin forța asocierii lor, există șanse reale de consecințe geoeconomice rezultate din derularea TTIP. Turcia, spre exemplu, are un acord de liber schimb cu Uniunea Europeană care o obligă să își deschidă piața pentru ceilalți parteneri preferențiali ai UE, fără ca aceștia să aibă o obligație reciprocă. Din moment ce Turcia și SUA nu au un acord de liber schimb, rezultă că, pentru americani, accesul la piața europeană va veni cu tot cu Turcia ca cireașa de pe tort. Imediat după începutul negocierilor dintre SUA și UE în 2013, Institutul Brookings, un think-tank american influent, și TÜSİAD, Asociația turcă pentru industrie și afaceri, au publicat un studiu care estima că o deschidere comercială unilaterală față de SUA prin rămânerea la periferia TTIP ar putea costa Turcia 2,5% din PIB, pe lângă efectele asupra industriei locale și pierderea competitivității în piața americană. Pericolul nu vine doar din UE, ci și din țările TPP. Prin urmare, Turcia caută, de atunci, fie să intre în TTIP ca terț, fie să își redefinească relația vamală cu UE pentru a intra automat în TTIP. Între timp, agravarea situației geopolitice din Orientul Mijlociu și rezervele vestice față de comportamentul Turciei și felul în care își definește interesul național subminează șansele includerii în TTIP, mai ales în faza curentă a negocierilor, în care se stabilesc coordonate critice ale viitorului acord.

Rămân de discutat și efectele asupra altor terți – țările care sunt în piața unică europeană, dar nu sunt în UE, sau Mexicul, care este parte a NAFTA, dar nu are un acord separat cu UE cum vor avea Canada și SUA. În toată această confuzie există posibilitatea unor oportunități de arbitraj economic sau ale regimurilor de reglementare pentru marile corporații ale căror efecte să răzbată în toată economia europeană.

Testul Shultz

Deși lipsa de transparență a negocierilor TPP și TTIP este explicabilă din perspectiva strategiilor de negociere, anxietatea opoziției este amplificată nu doar de informațiile care au ieșit la iveală, ci și de prezumția sacrificării intereselor lor pe masa negocierii. Atât pentru americani, cât și pentru europeni, este foarte probabil ca negociatorii lor să pice un test Shultz. George Shultz, fost secretar de stat al lui Ronald Reagan între 1982 și 1988, avea obiceiul de a-i invita pe membrii corpului diplomatic să îl viziteze înainte să plece în misiune în altă țară. Îi ruga, conversațional, să îi arate pe globul pământesc țara lor. Noul ambasador în Uruguay, spre exemplu, arăta țara respectivă, după care era corectat de George Shultz, care îi reamintea că țara lui este SUA și că el este în Uruguay pentru a reprezenta interesele americane. Deși nu era niciun pericol ca un ambasador american să simpatizeze prea mult cu sovieticii, George Shultz recunoștea tendința ca ambasadorii să se transforme în promotori ai țării în care erau acreditați, un fel de sindrom Stockholm care s-a accentuat pe măsură ce Departamentul de Stat a început să își definească misiunea în termeni abstracți, de tipul protecției drepturilor omului, a minorităților sexuale și a promovării democrației. Inclusiv ambasadorul Christopher Stevens, omorât la datorie în raidul terorist din Benghazi, Libia, din 2012, declara, în mod sincer, că el servește binele poporului libian (acest incident merită amintit pentru probabilitatea mare de a reveni în atenția publicului dacă Hillary Clinton va câștiga nominalizarea Partidului Democratic la președinția SUA). Tendința este cu atât mai pronunțată la diplomații detașați la organizații internaționale, unde americanii conservatori (cu c mic) au bănuit mereu că, spre exemplu, ambasadorul lor la ONU ajunge să considere promovarea ONU și a potrivirii SUA în procesele sale ca făcând parte din atribuțiile sale.

În acest sens, devine logic pentru americani și europeni să fie suspicioși în legătură cu negocierea unui acord de către părți care, cel mai probabil, sunt înclinate ideologic către globalizare și către a vrea ca acest acord să supraviețuiască și să fie implementat. Europenii, în special, sunt anxioși din cauza deficitului democratic al UE, care nu a reușit nici acum să își rezolve în mod satisfăcător problemele de tip agent-principal atunci când instituțiile europene clamează că susțin interesele cetățenilor europeni. Un acord negociat de Comisia Europeană – în care 90% din consultările cu societatea civilă sunt cu marile corporații, iar țările individuale trimit eventual o listă de doleanțe care nu creează nicio obligație pentru negociatorii UE – va fi privit cu suspiciune, mai ales în contextul prăbușirii încrederii în instituțiile europene în urma crizei datoriilor suverane și a refugiaților. În același timp, prevalența grupurilor de afaceri în locul celor din societatea civilă la consultări are o anumită logică, având în vedere natura complicată a acordului propus și a barierelor netarifare care vor fi ajustate. Într-un articol precedent (Economistul, nr. 2/2016), am discutat despre teoriile americane legate de apariția unei clase manageriale în instituții, companii și guverne pentru a administra complexitatea lumii și a economiei moderne, ale cărei priorități vor ajunge să difere de cele ale populațiilor pe care le deservește, în mod nominal. Instituțiile europene și alte organizații internaționale sunt construcții de clasă managerială, dar care, alături de companiile transnaționale, au depășit nivelul atașamentului național și instituțional tradițional și își definesc interesele într-un mod care transformă construcții clasice, cum ar fi granițe, procesul democratic, suveranitatea țărilor și interesul național, în obstacole în calea unui deziderat pozitiv la nivel global. TTIP, la fel ca TPP, este o construcție a ramurii internaționaliste a clasei manageriale, derulată în numele unor populații reticente și care detectează atât conflicte de interese, cât și hazard moral. Trendul istoric este clar, victoria OMC în zona barierelor tarifare trebuind să fie continuată în zona netarifară, sub o formă mai bine adaptată trendurilor moderne.

Textul Ball

Tendința globalistă managerială este evidentă de câteva decenii și a fost consemnată, spre exemplu, într-o audiere congresională faimoasă a lui George Ball, care a servit drept subsecretar de stat (ministru adjunct de externe) sub președinții americani Kennedy și Johnson. George Ball nota în 1967 că: „pentru a-și atinge potențialul (de eficiență economică), corporația multinațională trebuie să opereze deasupra pragurilor naționale sau a restricțiilor impuse de guverne naționale individuale [...] Aceasta implică o eroziune considerabilă a conceptelor rigide de suveranitate națională, dar această eroziune progresează zilnic prin sporirea interdependențelor dintre economiile naționale [...] Afacerile moderne, susținute și întărite de tehnologia modernă, au depășit nivelul restrictiv al structurilor politice demodate care stau la baza organizării lumii [...], iar explozia afacerilor dincolo de granițele naționale va crea nevoi și presiuni de alterare a structurilor politice care să satisfacă mai bine nevoile omului modern decât mozaicul statelor națiune mici [...], necesitând instituții de supraveghere și reglementare supranaționale [...] Nu vom putea niciodată să utilizăm cu maximum de eficiență resursele lumii atât timp cât deciziile de afaceri sunt frustrate de o multiplicitate de restricții diferite bazate pe interesele parohiale ale unor state naționale relativ mici, care nu reflectă o filozofie comună sau vreun obiectiv comun”. Aceasta nu este confesiunea planului sinistru al unui răufăcător dintr-un film cu James Bond, deși opoziția anti-globalistă și anti-corporatistă ar lua-o ca atare. Este o enunțare a preceptelor de bază ale unei filosofii raționale de maximizare globală a activității economice, indiferent de efectele locale, care a stat la baza tuturor dezvoltărilor în plan global care au avut loc de atunci, de la vizita lui Nixon în China și reformele lui Deng Xiaoping, până la crearea NAFTA ca adevărat proiect bipartizan, de la Bush Sr până la Bill Clinton și până la TPP și TTIP (însoțite de TPA și TiSA – Trade in Services Agreement, alt zmeu corporatist) de astăzi. Discursul lui George Ball a fost urmat de precizări ale bancherului David Rockefeller în privința dezirabilității integrării regionale a economiilor nord-americane (NAFTA), a reducerii barierelor netarifare în calea comerțului și a folosirii puterii de accelerare a acordurilor comerciale (TPA) pentru a preveni interferența congresională.

Deși provincialismul poate fi asemuit cu o ignoranță neproductivă, mai ales în factorii legitimi de decizie, parohialismul poate fi, astăzi, înțeles peiorativ drept interesul național sau al unei majorități naționale. Prin urmare, declarațiile lui George Ball pun probleme din punct de vedere politic, pentru că, imitând un citat celebru al politicianului american contemporan Barry Goldwater, intransigența în urmărirea interesului național nu este un viciu, iar moderația în exercitarea suveranității nu este o virtute. Reacțiile populiste și naționaliste din Vest, precum și mișcări hibride cum ar fi „Tea party” sau „Occupy Wall Street” demonstrează relevanța acestor idei. În acest sens, transparența totală în privința câștigătorilor și perdanților acestor acorduri și certitudinea unui rezultat net pozitiv la nivelul societății nu ar împiedica manifestațiile împotriva acordurilor, mai ales dacă opacitatea procedurală și ambiguitatea rezultatelor finale ivite dintr-o complexitate economică puteau la fel de bine să fi fost deliberate pentru a marginaliza popoarele afectate.

Economism și alte considerente

Am mai menționat conceptul de „economism” al lui Karl Marx, care denotă o preocupare exagerată cu latura economică a unei societăți, în dauna altor considerente, și care devine, în cele din urmă, o sursă de alienare socială, politică și culturală. Cultul PIB-ului poate lua multe forme aberante atunci când o dinamică economică sănătoasă este îngreunată de anumiți factori, printre care cei structurali, iar factorii de decizie ajung să se concentreze pe sporirea (adesea contraproductivă) a unui indicator imperfect și manipulabil în locul îmbunătățirii realității pe care o reprezintă. Un exemplu recent este revizuirea în creștere a PIB-ului anumitor țări (Nigeria, India, dar și Marea Britanie) prin includerea unor elemente ale economiei negre și gri (droguri, prostituție). Desigur, și implementarea unor politici care contribuie la agravarea sau perpetuarea unei bule speculative este un mijloc de a mima o creștere economică sănătoasă care să se reflecte în PIB.

Legătura cu TTIP, CETA și alte acorduri (mai ales între state aflate deja la frontiera tehnologică și productivă) este evidentă. Au fost avansate argumente cantitative îndoielnice în favoarea TTIP (ca și pentru TPP), de un spor economic echivalent cu 500 de euro per familie europeană, de parcă cineva ar fi garantat un nivel adecvat de distribuție a foloaselor economice sau de parcă am trăi în societăți cu coeficient Gini de 0, desemnând egalitate extremă. Există multe metode de a stimula economia unor țări, printre care se numără și sporirea legăturilor comerciale. Barierele tarifare fiind, însă, la un nivel redus din perspectivă istorică (chiar și în rândul excepțiilor sectoriale, cum ar fi industria automobilistică), cât de mult ar putea să câștige de pe urma unei liberalizări totale, chiar și în termeni de eficiență? Nu foarte mult, cel puțin comparativ cu potențialul unor reforme structurale interne, cum ar fi reducerea „taxei” birocratice, a fiscalității, ameliorarea gradului scăzut de participare a forței de muncă (mai ales pentru populațiile de imigranți din Vest, însă SUA se află la un minim istoric al participării cetățenilor, neexprimat cum trebuie în statisticile oficiale cu privire la șomaj), a gradului ridicat de dependență socială care înrăutățește povara fiscală a statului etc. Reducerea barierelor netarifare, însă, promite să ducă la un spor financiar mai amplu pentru actorii economici dedicați, chiar dacă beneficiul net la nivelul societății este neglijabil. Multe dintre prevederile TTIP, TPP și alte mari acorduri, mai ales cu privire la proprietatea intelectuală și industria financiară, reprezintă de fapt nu doar un „stimul pentru inovație”, ci și o metodă de a crea și a captura rente financiare. Aceste rente pot fi văzute în termeni de spor economic general – și cu atât mai mult la nivel sectorial –, însă sunt o conversie adesea ineficientă a utilității populației necapturate de PIB, adică sporul economic înregistrat este mai mic decât utilitatea distrusă. Ce contează este că acest spor este acum cuantificabil și monetizabil, putând fi inclus în PIB și prezentat ca semn de progres, când este, de fapt, opusul. De pildă, revenind la exemplul forței de negociere în piața farmaceutică a sistemelor medicale europene de stat sau hibride, faptul că consumatorii vor trebui să achite prețuri mai mari sau li se va limita accesul la medicamente generice mai ieftine va reprezenta un spor pentru industria farmaceutică cu prețul utilității consumatorului de rând sau al contribuabilului. La fel și cu externalitățile unui control mai mic al industriei medicamentelor fără rețete cărora li se face reclamă la televizor.

Populațiile afectate pot pierde din utilitatea și surplusul greu de măsurat pe care le produc standardele de protecție a mediului, a consumatorului, care ar fi convertite într-un surplus economic pentru agenții economic ce poate fi inclus în PIB. Ar fi un pas în plus către capturarea unei părți mai mari din valoarea adăugată creată, spre exemplu, de Internet, care astăzi este imposibil de măsurat prin paradigma PIB. Într-un fel, rezistența puternică și instinctivă opusă de multe grupuri ale societății civile acestor acorduri comerciale recunosc, fără să poată articula acest lucru într-un mod comprehensiv, că valoarea adăugată prezisă de aceste proiecte reprezintă un transfer imperfect de valoare de la societatea mai largă, pe sistemul unei pierderi socializate printre cei mulți care alimentează un profit privatizat printre cei puțini.

Trendul nu este unul nou, deși a căpătat forme noi. Spre exemplu, în perioada postbelică, procesul socio-cultural din Vest de includere universală a femeilor în forța de muncă până la nivelul parității cu bărbații a dus nu doar la un spor economic măsurabil (prin angrenarea în economia oficială a unei resurse umane mai puțin accesate) și la creșterea consumului, dar și la sacrificarea anumitor forme de producție, prestare servicii și creare de valoare adăugată intangibilă legate de aranjamentele sociale precedente – familia pe un singur salariu, în care soția se ocupă de gospodărie și de creșterea copiilor, activități cărora, deși li se poate face outsourcing unor agenți economici sau chiar „statului bonă”, li se pierde o calitate intangibilă care le sporește utilitatea finală.

În concluzie

Drumul pe care TTIP îl mai are de parcurs este lung și anevoios, iar obstacolele din calea sa vin nu doar din Europa, ci și din SUA, unde succesul sau insuccesul adoptării TPP va avea un cuvânt mai greu de zis în privința viabilității politice a TTIP decât orice opoziție „la firul ierbii” din partea europenilor. Mai există și factorul electoral american, în care un câștig în 2016 al ramurilor populiste și anti-corporatiste materializate în ambele partide (Trump la republicani și Sanders la democrați) ar putea duce la o schimbare de paradigmă a încercărilor SUA de păstrare a întâietății globale prin tratate/blocuri comerciale preferențiale care să excludă China și Rusia și să alinieze țările partenere la structurile economice americane, mai ales dacă acestea din urmă sunt păguboase inclusiv pentru muncitorii și cetățenii americani. Orice s-ar întâmpla, însă, există un trend ideologic și un aer de inevitabilitate în favoarea globalizării, omogenizării regimurilor de guvernanță ale activităților economice și supranaționalizării deciziilor cu impact asupra unui public din ce în ce mai distant față de puterile care le guvernează viețile. Un eventual eșec al TTIP nu va schimba acest lucru, așa cum nici finalizarea cu succes și derularea cu rezultate pozitive a acordului nu ar elimina suspiciunile societății civile la adresa acestor trenduri.

comentarii
arhivă

Comentariile vor fi publicate doar după validarea acestora de către moderator. Nu vor fi publicate comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau la ură, precum și acuzații fără acoperire. Vă mulțumim!
comments powered by Disqus


articole
din aceeași categorie
arhivă

Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naționale și economist cu binecunoscute vederi de stânga, analizează în cadrul unei prezentări recente o temă care frământă de câțiva ani buni societatea românească: paradoxul definit prin rezultatele bune la nivel macroeconomic și dezamăgirile accentuate sau chiar tensiunile de la nivel microeconomic. Cu alte cuvinte, Florin Georgescu se întreabă, la fel ca o pleiadă de alți economiști: de ce rezultatele bune macroeconomice nu se transmit la nivelul economiei reale? Profesorul și oficialul BNR vine cu o analiză economică pentru a-și susține argumentele. De la început, este interesant de remarcat că analiza și concluziile studiului sunt trecute prin filtrul viziunii economice de stânga a autorului. Dincolo, însă, de acest lucru, datele și abordarea analizei dlui Florin Georgescu merită remarcate în contextul în care tot mai mulți oameni de afaceri sau cetățeni își pun întrebarea: de ce creșterea economică nu se transmite la nivel micro, în rândul companiilor și populației.

România conduce detașat în clasamentul european al creșterii productivității muncii pe ora lucrată întocmit pe ultimii cinci ani, potrivit datelor furnizate de către Eurostat. În intervalul 2011-2015, acest indicator s-a îmbunătățit cu nu mai puțin de 18,7% raportat la media UE, mult peste situația consemnată în statele baltice Letonia (+11,0%) și Lituania (+8,5%), urmate de Bulgaria (+8,3%).

Citesc de câteva săptămâni opinii care mă plictisesc, pentru că învârt aceeași marotă. Potrivit acestora, politica monetară are rol definitoriu, nu e bine cum e implementată, însă nu prea se spune cum trebuie făcută.

Pe parcursul ultimilor zece ani, diferența dintre prețul curentului livrat populației și cel livrat în industrie a crescut în România de la 1% la 84%, potrivit datelor publicate recent de Eurostat. Această evoluție nu a făcut, însă, decât să urmărească tendința europeană în materie, diferența medie de preț între cele două tipuri de consumatori la nivelul UE fiind în prezent de 132%.

Rata inflației doboară noi recorduri, intrând puternic în domeniul negativ. Prețurile de consum, măsurate prin indicele prețurilor de consum (IPC), au fost mai mici cu 3,3% în luna aprilie 2016 comparativ cu luna aprilie 2015. Conform Institutului Național de Statistică, în luna aprilie 2016, ponderea mărfurilor și serviciilor care au înregistrat o scădere a prețurilor, comparativ cu aprilie 2015, este de 66,7%, cele care au avut creșteri cuprinse în intervalul 0 - 2,5% dețin o pondere de 20,0%. Aceste evoluții au la bază în principal decizii de politică fiscală: reducerea cotei standard a TVA de la 24 la 19% în două etape succesive, cu 4 puncte procentuale de la 1 ianuarie 2016 și cu încă 1 punct procentual de la 1 ianuarie 2017; extinderea sferei de aplicabilitate a cotelor TVA reduse pentru unele categorii de bunuri și servicii de la 1 iunie 2015 și 1 ianuarie 2016; eliminarea accizei speciale la combustibili la 1 ianuarie 2017. 

În ultimele 5 decenii, guvernele, instituțiile internaționale și un larg evantai de mișcări sociale globale s-au concentrat asupra unor dezvoltări teoretice și practice, strategii și politici care au declanșat coagularea unui larg consens global privind lupta împotriva sărăciei. De-a lungul acestei perioade, agenda globală de combatere a sărăciei s-a constituit într-o temă majoră a epocii contemporane, în permanentă dezvoltare, care a redefinit continuu potențialul și arsenalul de strategii și politici ale omenirii în combaterea acestui flagel.

Guvernul a discutat un pachet de măsuri de combatere a sărăciei. Anunțul public făcut de premierul Cioloș și publicarea câtorva elemente din prezentarea pe care am susținut-o în fața executivului au stârnit reacții. Ceea ce e foarte bine. Sunt cinci moduri de a defini sărăcia, dar la fiecare dintre ele România este pe ultimul loc din UE, la bătaie cu Bulgaria, pe alocuri. În mod particular, situația este dramatică atunci când vine vorba despre sărăcia în rândul copiilor și sărăcia în mediul rural.

Un recent articol din ediția americană a revistei Forbes mi-a trezit atenția în mod deosebit pentru că anunță într-un ton alarmant că, dacă nu cumva se schimbă între timp, „capitalismul va înfometa lumea până în 2050”. De altfel, dezbaterea pe modelul viitor al capitalismului a început mai demult. De fapt, dezbaterea e veche de când lumea (capitalistă).

Despre fenomenul sărăciei există date suficiente (statistici, încadrări în tipuri de sărăcie etc.) scoase la iveală în ton dramatic în special în timpul campaniilor electorale. Opoziția aduce la suprafață cu această ocazie suita proprie de situații reprobabile conexate sărăciei, în timp ce Puterea caută să minimizeze simptomele, cu sloganuri și/sau cheltuieli pe deficit. Evident, în paralel apar și promisiunile de schimbare în bine a situației dacă…

Eliminarea sărăciei constituie una dintre principalele preocupări ale societății noastre. Regăsită în rețetare diferite în varii forme ale welfare-state-ului, lupta împotriva flagelului sărăciei folosește cel mai adesea arsenalul redistribuționist, mizând pe forța empatică a discutabilului concept de justiție socială. Taxarea, neavând trăsăturile unui „preț” plătit pentru a intra în posesia unor bunuri dorite, își găsește adesea justificarea mai ales prin nevoia de solidarizare cu cei mai sărăci membri ai societății, cu beneficiarii politicilor de protecție socială.

editorial Capitalul are roți, el vine singur dacă nu-i așternem gropi în față. Capitalul are roți și fuge ușor de un Stat-barieră. citește mai mult
analiticAți auzit de fractali? Ia uitați-vă la copaci! Ce vedeți? Niște structuri asimetrice, dar repetitive? Fractal este – potrivit definiției pe care o poate găsi oricine pe wikipedia – „o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puțin) o copie miniaturală a întregului”. Termenul a fost introdus, în 1975, de Benoit Mandelbrot și provine din latinescul fractus, care înseamnă „fracturat” sau „spart”.
analiticÎn proiectul de buget pe anul 2016 al noului cabinet Dacian Cioloș, bugetul Serviciului Român de Informații (SRI) înregistrează o creștere spectaculoasă de aproape 20%, de la 1,55 miliarde lei în anul curent la 1,85 miliarde anul viitor. Această creștere bugetară extraordinară vine după o serie de impresionante creșteri succesive în cei doi ani precedenți, astfel încât din 2013 bugetul serviciului intern de informații sau de securitate a țării – sau, în orice caz, bugetul principalului serviciu interior de informații și securitate, că mai sunt câteva – a crescut cu nu mai puțin de 60%!
analiticSe discută, în ultimul timp, tot mai mult și mai insistent despre marile nereguli și abuzuri comise în procesul retrocedării bunurilor imobiliare (terenuri agricole, păduri, clădiri) naționalizate sau confiscate în timpul regimului comunist dictatorial. Pe măsură ce se înmulțesc dezvăluirile făcute de mass-media privind jaful nerușinat asupra patrimoniului național, crește nedumerirea și, totodată, indignarea opiniei publice autohtone, incapabilă să înțeleagă cum a fost posibil ca legi menite să repare marile nedreptăți, daunele (...)
Articole recomandate
Citește online varianta digitală
ECONOMISTUL nr. 16-17, 2016
Economistul 16-17, 14 octombrie 2016
Evenimente ASPES
Curs valutar
Social media
Alpha Bank
Alpha IMMpremier
Alpha IMMpremier
Alpha IMM Import-Export
Alpha IMM Import-Export
  • CECCAR
  • ASE
  • AFER
  • ROMSILVA
  • CAFR
  • BNR
  • ANAF
  • Curtea de Conturi
  • InterAgro
  • Catena
  • ICR
  • FNGCIMM
  • FRC
  • FRGC
  • Ministerul Economiei
  • SIF Banat-Crișana
  • AlphaBank
  • AOAR
  • PRO INVEST
  • Dignitas
  • The Money Channel
  • The Money Channel
  • Revista Audit Financiar
  • Revista PRACTICI DE AUDIT
  • Informația legislativă de care ai nevoie
  • Energy Report
  • Economia Online
  • Amfiteatru Economic
  • Œconomica
  • AIESEC
  • ASER
  • Hyperion
  • ISMB
  • Manpres
  • MailMan


rubrici ECONOMISTUL
Afaceri globale Am citit pentru dumneavoastră Business Cercetare, dezvoltare Dosar Finanțare Fonduri europene În dezbatere Macroeconomie Punctul pe I