Întunecimea prin care trece drumul întortocheat și plin de hopuri al tinerelor generații din România ne întunecă și simțirea noastră, a celor ce pășim pe ultima postață de viață. Dacă întâlnirea noastră are loc după șaizeci de ani de la absolvirea facultății, cu ușurință se poate înțelege ce vârstă au cei ce s-au văzut, în București, marți, 14 octombrie 2014.
În calitate de președinte al Asociației Române pentru Studiul Conjuncturii Economice, V. Madgearu înființează, în 1936, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii Economice. Acest institut (asupra căruia voi reveni în partea finală a prefeței) devine un centru de preocupări economice pentru cercetătorii din întreaga țară, stimulând activitatea în domeniul economiei mondiale.
Personalitate complexă și multilaterală, Virgil Madgearu ne apare în perspectiva timpului ca „economistul român cel mai reprezentativ al perioadei interbelice”. Spirit viu și pătrunzător, dotat „cu o putere de muncă puțin obișnuită, el a cuprins în sfera preocupărilor tot ceea ce putea să-i înlesnească analiza și interpretarea celor mai variate probleme economice, financiare, monetare, vamale, sociologice.
După cum am punctat în prima parte a discuției despre imputarea succesului transformării de sistem a Chinei ultimelor trei decenii și jumătate („Revoluțiile marginale” ale Chinei. „Teoria utilității” libertății economice, în citirea lui Coase, Economistul nr. 21-22, pp. 6-9), prezența a două „principii active” de reformă (unul liberal-spontan, altul etatist-controlat) a reprezentat marca definitorie a economiei de tranziție a acestei națiuni. Eșecul în a le separa este marea sursă a confuziei privitoare la reforma țării în viziunea, pe care o împărtășim, a lui Ronald Coase și a lui Ning Wang, din cartea Cum a devenit China capitalistă.
Înainte de a umbla cu pasul, orice periplu printr-un mediu anume, cu atât mai mult unul „neobișnuit”, presupune și umblarea cu mintea. China e o cultură cu propensiune civilizațională, o lume într-o lume, este digerabilă aparte de cei din alte spații, cu care și întreține schimburi metabolice economic, politic, social, cultural.
Peterson Institute for International Relations (SUA) și School of Public Policy de la Central European University (Ungaria) au organizat o conferință la Budapesta, în perioada 6-7 mai 2014, pe tema „Tranziția în perspectivă: 25 de ani de la căderea comunismului” (Transition in Perspective: 25 Years after the Fall of Communism). La conferință au participat János Kornai, Leszek Balcerowicz, Václav Klaus, Anatoly Chubais și mulți alți renumiți decidenți politici și economiști din mediul academic.
Nu aduce anul ce aduce ceasul! Iată, actualitatea nemijlocită (luna mai 2014) ne readuce în atenție, firește, la alte dimensiuni și cu alte semnificații, o temă „fierbinte” de acum 25 de ani, și anume industria de armament a României în context internațional. Intențiile guvernanților din prezent de a revigora acest segment industrial (în legătură cu situația din Ucraina) reprezintă o temă care nu face obiectul „serialului” nostru, însă ar fi absurd să nu vorbim, în context, despre istoricul „problemei”, despre trecutul care, iată, într-o manieră prismatică, își revendică, mereu și mereu, dreptul de a fi – cel puțin – evocat.
Într-unul din „episoadele” precedente aminteam că – încă de la începutul anului 1989 – Nicolae Ceaușescu împuternicise o comisie specială să pregătească proiectul viitorului plan cincinal și un program de perspectivă până în anul 2000.
Achitarea, în avans, a datoriei externe (aproape integral, întrucât mai rămăseseră „unele codițe”, inclusiv în raporturile cu China) a reprezentat, începând cu primăvara anului 1989, tema centrală a preocupărilor cuplului prezidențial și a majorității covârșitoare a populației țării. În primul caz, am avut de-a face cu testarea la limită (până la ruperea „frânghiei”) a gradului de suportabilitate a draconicelor măsuri de „austeritate” experimentate de-a lungul unor ani de cumplite privațiuni.
Primăvara anului 1989 a fost marcată de apariția unor șanse nesperate de majoritatea covârșitoare a populației țării. În pofida cortegiului de absurdități generate de decizia lui Nicolae Ceaușescu de a se achita, în avans, întreaga datorie externă a României, nu se poate ignora noua posibilitate reală de a se aloca resursele existente în perioada dată pentru ameliorarea ...